Apare cu sprijinul financiar al
Numărul 32 / 2010
Numărul 31 / 2010
Numărul 30 / 2010
Numărul 29 / 2010
Numărul 28 / 2010
Numărul 27 / 2010
Numărul 25 - 26 / 2010
Numărul 24 / 2010
Numărul 23 / 2010
Numărul 22 / 2010
Numărul 21 / 2010
Numărul 19 - 20 / 2010
Numărul 18 / 2010
Numărul 17 / 2010
Numărul 15 - 16 / 2010
Numărul 14 / 2010
Numărul 13 / 2010
Numărul 11 - 12 / 2010
Numărul 10 / 2010
Numărul 9 / 2010
Numărul 8 / 2010
Numărul 7 / 2010
Numărul 5 - 6 / 2010
Numărul 4 / 2010
Numărul 3 / 2010
Numărul 1 - 2 / 2010
Numărul 45 - 46 / 2009
Numărul 44 / 2009
Numărul 43 / 2009
Numărul 42 / 2009
Numărul 41 / 2009
Numărul 39 - 40 / 2009
Numărul 38 / 2009
Numărul 37 / 2009
Numărul 36 / 2009
Numărul 34 - 35 / 2009
Numarul 33 / 2009
Numărul 32 / 2009
Numărul 31 / 2009
Numărul 29 - 30 / 2009
Numărul 28 / 2009
Numarul 27 / 2009
Numarul 26 / 2009
Numărul 24 - 25 / 2009
Numărul 23 / 2009
Numărul 22 / 2009
Numărul 21 / 2009
Numarul 19 / 2009
Numarul 18 / 2009
Numarul 17 / 2009
Numarul 16 / 2009
Numarul 15 / 2009
Numarul 14 / 2009
Numarul 13 / 2009
Numarul 12 / 2009
Numarul 10 -11 / 2009
Numarul 9 / 2009
Numarul 8 / 2009
Numarul 7 / 2009
Numarul 6 / 2009
Numărul 5 / 2009
Numarul 4 / 2009
Numarul 3 / 2009
Numarul 2 / 2009
Numarul 1 / 2009
Numarul 42 / 2008
Numarul 40 - 41 / 2008
Numarul 38 - 39 / 2008
Numarul 37 / 2008
Numarul 36 / 2008
Numarul 35 / 2008
Numarul 34 / 2008
Numarul 33 / 2008
Numarul 32 / 2008
Numarul 31 / 2008
Numarul 30 / 2008
Numarul 29 / 2008
Numarul 27 - 28 / 2008
Numarul 25 - 26 / 2008
Numarul 23 - 24 / 2008
Numarul 22 / 2008
Numarul 21 / 2008
Numarul 20 / 2008
Numarul 19 / 2008
Numarul 18 / 2008
Numarul 17 / 2008
Numarul 16 / 2008
Numarul 14 - 15 / 2008
Numarul 13 / 2008
Numarul 12 / 2008
Numarul 11 / 2008
Numarul 10 / 2008
Numarul 9 / 2008
Numarul 8 / 2008
Numarul 7 / 2008
Numarul 6 / 2008
Numarul 5 / 2008
Numarul 4 / 2008
Numarul 3 / 2008
Numarul 2 / 2008
Numarul 1 / 2008
Cautare dupa nume autor
Un Steinhardt complet
Adrian G. RomilaMărturisesc că mi-e foarte greu să rezum în puţinele cuvinte ale unei cronici de întâmpinare un monument monografic ca cel al universitarului George Ardeleanu. La origine teză de doctorat, N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii (Humanitas, 2009) e, prin volum şi conţinut, produsul evident al unui efort de ani de zile de documentare şi elaborare, iar rezultatul este copleşitor: o carte extrem de valoroasă, o contribuţie indispensabilă la istoria culturii române de dinainte şi de după Al Doilea Război Mondial. În cele peste 400 de pagini, autorul încearcă să refacă profilul biografic şi intelectual al unei personalităţi altfel greu de prins într-un portret unic, lămuritor. Faţă de alţi congeneri, ştim deja, Nicolae Steinhardt e o figură risipită într-un destin de roman dostoievskian: evreu convertit la creştinismul ortodox, monden ironic călugărit după 4 ani de detenţie comunistă, ironist liberalo-conservator împăcat la bătrâneţe cu relativismele avangardiste şi postmoderne, avocat devorat de patima erudiţiei şi a predicii de amvon. Nici nu ştii ce să admiri în cazul autorului celebrului Jurnal al fericirii, nici nu ştii de unde să-l apuci. Amic cu marii interbelici, pe care i-a şi parodiat într-o carte de tinereţe, trecut printr-un doctorat în drept şi printr-o redutabilă activitate publicistică politică şi culturală, prins în vâltoarea anilor ’40 şi în cea a stalinizării, membru „de frunte” al lotului Noica în perioada marilor arestări din anii ’50, convertit şi botezat ortodox, apoi trecut în tagma monahilor de mănăstire, pasionat de cultură şi de cuvintele despre ea chiar în timp ce purta rasa monahală şi barba de ascet. Exact asta îi reuşeşte lui George Ardeleanu, curajul abordării unui subiect atât de alunecos şi de vast, precum şi fineţea cu care analizează existenţa sinuoasă şi temele scrisului steinhardtian. Şi, desigur, ceea ce-i reuşeşte cel mai notabil e finalizarea unui portret, în toată complexitatea lui.
Scrisă convingător şi plăcut, concepută riguros în trei mari secţiuni - I.Biografie, ideologii, metamorfoze spirituale; II.În cerc: 30 de ani în vizorul Securităţii; III.Câteva teme steinhardtiene (şi tot atâtea aproximări) - cartea lui George Ardeleanu oferă un parcurs complet al omului şi scriitorului Nicolae Steinhardt, de la genealogie şi anii de formare, până la ultima parte a vieţii sale. Documente fascimilate (acte personale, file de dosar securistic, pagini de manuscris şi de scrisori), incursiuni fructuoase în arhivele CNSAS şi în cele ale Mănăstirii Rohia, interpretări, ipoteze, citate, clarificări textuale şi biografice, toate dau impresia zdrobitoare de totalitate, de exhaustiv. Perspectiva e una eseistică, bifurcată în două concepte preluate din filosofia religiei. Perioada de până la convertire (până în anii ’30 ai secolului trecut) e pusă sub semnul lui mysterium fascinans: copilăria, liceul, studenţia, amiciţiile, lecturile, opţiunile politice, preocupările scriitoriceşti. Cea de-a doua perioadă aparţine lui mysterium tremendum: sunetul clopotelor de la bisericile capitalei, întrezăririle spirituale, arestarea, botezul, ieşirile în străinătate, alegerea căii monahale, noile lecturi, raportarea la epoca ceauşistă. Avem astfel, un „prim Steinhardt” şi un „ultim Steinhardt”, intelectualul laic şi cel credincios, scriitorul şi martirul, evreul şi creştinul, cosmopolitul şi autohtonistul, homo religiosus şi homo aestheticus. În toate constante rămân, pentru personajul paradoxal ce alcătuieşte subiectul cărţii, verticalitatea morală, căutarea spirituală şi obsesia libertăţii. Ele sunt tratate într-un discurs eclectic, doldora de competenţe bine stăpânite şi de formulări perfect argumentate. Multe dintre capitole sunt efectiv pasionante prin dezvăluiri, asociaţii şi trimiteri. Câţi dintre noi am ştiut că Steinhardt şi-a asumat, în tinereţe, evreitatea inclusiv printr-o teoretizare a vieţii întru sinagogă? Câţi dintre noi am ştiut de opţiunile sale politice (exprimate din belşug în publicistica interbelică) sau de cărţile sale de teorie a dreptului? Câţi am meditat vreodată amănunţit la etapele convertirii, în general, şi la cele ale lui Steinhardt, în particular? Câţi am ştiut adevărata istorie a scrierii Jurnalului fericirii şi avatarurile confiscării manuscrisului de către Securitate? Câţi am fi bănuit cine l-a turnat şi cine l-a apărat, cine i-a fost prieten, cine inamic şi cine mentor? Referinţele monografiei lui George Ardelean sunt de o diversitate deconcertantă, literare, teologice, politice, mistice, istorice, lucrul care măreşte valoarea cărţii şi pe cea a autorului, deopotrivă. În tot ce afirmă, are întotdeauna documentul doveditor, întotdeauna are citatul relevant şi interpretarea fundamentată pe texte.
Argumentul de la care porneşte George Ardelean în demersul său monografic e, din capul locului, realizarea unui echilibru între „etajele” personalităţii lui Nicolae Steinhardt. În ce măsură „primul” îl anunţă pe „al doilea”, mai precis, în ce măsură îl resemnifică. Fără această reechilibrare între dimensiunile diacronice ale fiinţei steinhardtiene, nu s-ar putea imagina o coerenţă în complexitatea şi în adâncimea ei. Apoi, dacă la baza reconstruirii biografiei stau în special texte memorialistice, problema e atât analiza „clivajelor” create între aceste texte, pe măsura apariţiei rupturilor existenţiale, cât şi examinarea cronologică impersonală a acestor rupturi. „Aceste clivaje nu sunt determinate de «nesinceritatea» diaristului Steinhardt, de vreo tendinţă de mistificare, obedientă faţă de religia «majoritară», ci de faptul că o convertire nu înseamnă doar un după, ci înseamnă şi o rescriere, o reconfigurare, o redescoperire a unui înainte, până atunci bine ascuns”. Fracturile, discontinuităţile, afirmă autorul, fac din subiect un spirit viu, autentic, deci cu atât mai demn de studiat. Iar acordul dintre ele şi încadrarea într-un portet unic ţine, mai apoi, de priceperea analistului. Exact aceasta nu-i lipseşte autorului.
Dat fiind uriaşul material documentar pe care se sprijină lucrarea, era nevoie de instrumente hermeneutice adecvate şi de mecanisme de corelare a sensurilor. Nu e uşor să pui în paralel texte atât de disparate stilistic şi să le poţi demonstra relevanţa, potenţialul narativ-istoric. George Ardeleanu e conştient ce aceasta şi îşi alege ca metodă de lucru focalizarea plurală. În alcătuirea biobibliografiei steinhardtiene, de exemplu, nu s-a bazat doar pe textele autobiografice, pe Jurnalul fericirii sau pe alte texte semnate de părintele de la Rohia. „Corelate cu acest corpus documentar”, afirmă autorul, „am identificat evident multe puncte de incidenţă, dar şi de divergenţă. Explicaţia acestei divergenţe este una cât se poate de banală: memoria poate să trădeze uneori, rescrierea trecutului din perspectiva prezentului înseamnă şi un proces de resemnificare, de resemantizare, acesta din urmă (prezentul) nu de puţine ori conotează altfel trecutul. Vom încerca, aşadar, să conexăm în permanenţă cele două categorii de texte (memorialistice şi documentare), înregistrând punctele de convergenţă şi pe cele de divergenţă, fie şi numai din nevoia multiplicării centrelor de focalizare”. Excelente mi s-au părut, în această analiză reuşită pe mai multe fronturi simultane, cele mai multe dintre concluziile autorului. Să nu uităm, el avea de refăcut desenul unui spirit întins pe două epoci, interbelică şi postbelică, ambele cu destule imponderabile, ca să nu le mai socotim pe cele ale lui Steinhardt însuşi. Redau câteva, la întâmplare, raportate mai ales la Steinhardt cel de după călugărire: „Paradoxal, monahul Steinhardt este mai «lumesc» în cultură decât prietenul său Constantin Noica, acesta din urmă, de pe poziţiile unei rigori ascetice pe care ţi-o dă altitudinea studiului filozific, ironizându-şi adesea prietenul pentru preocupările sale de eseistică literară, «măruntă», «neserioasă», numindu-l un «Gavroche». Poate că la baza celebrului eseu Catharii de la Păltiniş stau şi asemenea dispute”; „Contemplativitatea monahală pentru Steinhardt nu se confundă cu abulia, cu pasivitatea. În toate textele sale el va lega creştinismul de fapte, de viaţa activă (modelul pentru el este sfântul Nicolae, nu sfântul Cassian) - iată o atitudine care, dacă ar fi preluată ca model, ar putea desemnifica teoriile weberiene privind armonia exclusivă dintre etica protestantă şi spiritul intreprid, energetic”; „Falsul idealism, ca şi abstracţiunile pure sunt negate de Steinhardt în măsura în care ele devin utopii primejdioase. Steinhardt este un antiutopist. El, pe urmele marelui teolog Dumitru Stăniloae, aduce un elogiu corporalizării”; „Între viaţă (...) şi cărţi se consumă, luminos şi senin, una dintre cele mai exemplare conştiinţe ale culturii române din secolul al XX-lea”; „N. Steinhardt are, de fapt, o viziune foarte flexibilă, foarte tolerantă asupra noţiunii de creştinism. Cel care avea să considere profund creştine unele picturi ale lui Salvador Dali, filmul La dolce vita al lui Fellini ori opera rock Jesus Christ Superstar nu poate decât să contrarieze spiritele rigid dogmatice. Chiar predicile (...) pun în evidenţă de multe ori un spirit liber, polemic, generator de «paradoxuri». Este surprinzător că teologii «încremeniţi» în proiect n-au reacţionat la «libertăţile» lui N. Steinhardt. Să funcţioneze în cazul său prezumţia de convertire?”.
Toate aceste paradoxuri steinhardtiene vor fi puse edificator în ecuaţia unei singure uriaşe monografii de către George Ardeleanu. Va fi foarte greu, de nu imposibil, să se mai spună ceva, de acum încolo, despre Nicolae Steinhardt. Memoria lui biografică, spirituală şi literară pare, o dată cu această lucare, completă.
ale revistei
click aici...
Tarife publicitate
click aici...
