Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O carte care întrece aşteptările

        Gabriel Chifu

„Ultimele însemnări ale lui Mateiu Cragiale însoţite de un inedit epistolar precum şi indexul fiinţelor, lucrurilor şi întâmplărilor în prezentarea lui Ion Iovan”: o carte pe care am descoperit-o cu încântare, dar şi cu uimire însoţită de îngrijorare. De unde vine uimirea?  Tocmai din încântare şi din surpriza încântării (cititor care şi-a pierdut demult inocenţa, foarte rar dau peste o carte care să mă cucerească într-atât...). Iar îngrijorarea? Îngrijorarea are legătură cu această condiţie de ne-inocent: am ajuns, ceea ce nu e deloc confortabil, să văd „reţeta”, cu ezitările, cu greşelile sale, din spatele fiecărei construcţii literare. Ca bucătarul trecut prin multe, arareori mai am plăcerea mâncării, căci arareori se întâmplă să nu desluşesc, în ansamblul propus de un autor sau altul, schema şi erorile, că e prea multă sare sau că s-a prăjit prea tare carnea sau că legumele nu erau proaspete etc. De aceea, cazul acestei lucrări literare e special pentru mine: nu numai că lectura ei m-a întors la starea dorită şi din ce în ce mai complicat de atins, aceea de cititor vrăjit, dar la întrebarea pe care mi-o pun ori de câte ori citesc o carte care-mi place „Oare eu aş putea să scriu aşa ceva?” şi la care răspund, de obicei, afirmativ (ceea ce n-aş vrea să se ia drept un semn de înfumurare, ci unul de rutină, un semn de cunoaştere dobândită prin îndelung exerciţiu...), acum n-am fost în stare să spun da. Îngrijorarea pe care o mărturiseam îşi are explicaţia în faptul că, în primele momente, n-am înţeles cum e posibilă o asemenea performanţă din partea unui autor, cum de a reuşit Ion Iovan să scrie atât de bine „Ultimele însemnări...”, o carte sofisticată,  foarte greu de scris.

Abia când am înţeles algoritmul de facere, poietica, planul şi principiile acestei lucrări literare de anvergură şi de virtuoziate am fost împăcat.

Ion Iovan manifestă o neobişnuită empatie faţă de autorul „Crailor...”: i-a consacrat acestuia un eseu biografic, Mateiu Caragiale. Portretul unui dandy român, publicat în 2002, dar, mai cu seamă, i-a consacrat ani buni din viaţă, când i-a studiat opera şi existenţa. Ca să dobândească izbânda de astăzi, Ion Iovan a întreprins o uriaşă operaţie de identificare cu Mateiu, obiectul adoraţiei sale. Aceasta a cuprins nu numai însuşirea până la detaliu a epocii istorice şi culturale în care a trăit Mateiu Cargiale, a bio- şi bibliografiei sale, a simpatiilor şi idiosincrasiilor sale, a atitudinii sale faţă de întâmplările din jur şi faţă de lume în general, dar şi însuşirea lexicului său şi a modului său de a structura frazele, ori, suprem, însuşirea mecanicii superioare a gândirii sale.

Astfel armat (odată încheiată neverosimil de fina identificare), Ion Iovan e capabil să ridice un edificiu de o coerenţă, de o geometrie riguroasă, de o soliditate limpede, prea puţin întâlnite aici, la noi, pe malul gârlei, unde autorii, de regulă precari şi încântaţi de ei înşişi, sunt robi ai improvizaţiei şi uşurătăţii, ai talentului imprecis, ai tuturor impresionismelor, ai cântecului lăutăresc, după ureche. Aici, autorii sunt meşteri în poveşti lesne de mestecat, pe care le mână de colo colo, „ca pe turma de oi” (aşa cum se face observaţia în paginile acestor „Ultime însemnări...”), pentru cititori plini de slăbiciune. Dacă ar fi să asemănăm cu ceva edificiul textual al lui Ion Iovan s-ar zice că seamănă cu grădina gândită de Mateiu la Sionu, descrisă şi ea în carte, grădină unde totul e plănuire, inteligenţă altoită cu cultură, inginerie înaltă.

Dar, dacă totul stă sub semnul ingineriei, asta ce înseamnă, că demiurgia auctorială a lui Ion Iovan este cu totul înăbuşită în această carte? Deloc. Ea se manifestă subtil, prin aceea că, de la un moment dat, Mateiu cel creat de Iovan din cuvinte e parcă mai reuşit decât Mateiu cel adevărat, clona verbală se însufleţeşte, copia întrece parcă originalul. Şi se mai afirmă într-un fel demiurgia autorului: stilistic, prin propoziţiile tăiate perfect şi strălucit expresive, ce descriu pătrunzător, cu minunată exactitate situaţii şi personaje.

Dar cum, „Ultimele însemnări...” se arată, atunci, o operă fără defecte, neomenească în alcătuirea ei desăvârşită? Nu, nu ne paşte acest pericol. Între neajunsurile sale aş numi caracterul repetitiv: odată realizată acea operaţie mentală de identificare între scriitor şi personaj, operaţie pregătitoare scrierii, odată stabilite ecuaţia, metoda, modelul de notare în jurnalul unei zile, celelalte zile, oricâte, formând  un an sau zece, se generează din aceasta prin regula fixată, nu mai încape riscul vreunei rătăciri, iar emoţia slăbeşte. Nu există aşadar carte perfectă, deşi „Ultimele însemnări...” ne făcuse o clipă să credem asta.P.S. Bucuria lecturii acestei cărţi este multiplă. Ţin să remarc una din feţele poliedrului: cartea reprezintă şi o panoramă a Româiei politice şi literare dinainte de al doilea război; galeria de portrete este memorabilă şi formidabil de savuroasă, mai ales că aproape toţi cei portretizaţi sunt nume de patrimoniu care apar aici în cu totul altă lumină decât aceea cu care ne-au obişnuit manualele.   
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul