Apare cu sprijinul financiar al
Numărul 32 / 2010
Numărul 31 / 2010
Numărul 30 / 2010
Numărul 29 / 2010
Numărul 28 / 2010
Numărul 27 / 2010
Numărul 25 - 26 / 2010
Numărul 24 / 2010
Numărul 23 / 2010
Numărul 22 / 2010
Numărul 21 / 2010
Numărul 19 - 20 / 2010
Numărul 18 / 2010
Numărul 17 / 2010
Numărul 15 - 16 / 2010
Numărul 14 / 2010
Numărul 13 / 2010
Numărul 11 - 12 / 2010
Numărul 10 / 2010
Numărul 9 / 2010
Numărul 8 / 2010
Numărul 7 / 2010
Numărul 5 - 6 / 2010
Numărul 4 / 2010
Numărul 3 / 2010
Numărul 1 - 2 / 2010
Numărul 45 - 46 / 2009
Numărul 44 / 2009
Numărul 43 / 2009
Numărul 42 / 2009
Numărul 41 / 2009
Numărul 39 - 40 / 2009
Numărul 38 / 2009
Numărul 37 / 2009
Numărul 36 / 2009
Numărul 34 - 35 / 2009
Numarul 33 / 2009
Numărul 32 / 2009
Numărul 31 / 2009
Numărul 29 - 30 / 2009
Numărul 28 / 2009
Numarul 27 / 2009
Numarul 26 / 2009
Numărul 24 - 25 / 2009
Numărul 23 / 2009
Numărul 22 / 2009
Numărul 21 / 2009
Numarul 19 / 2009
Numarul 18 / 2009
Numarul 17 / 2009
Numarul 16 / 2009
Numarul 15 / 2009
Numarul 14 / 2009
Numarul 13 / 2009
Numarul 12 / 2009
Numarul 10 -11 / 2009
Numarul 9 / 2009
Numarul 8 / 2009
Numarul 7 / 2009
Numarul 6 / 2009
Numărul 5 / 2009
Numarul 4 / 2009
Numarul 3 / 2009
Numarul 2 / 2009
Numarul 1 / 2009
Numarul 42 / 2008
Numarul 40 - 41 / 2008
Numarul 38 - 39 / 2008
Numarul 37 / 2008
Numarul 36 / 2008
Numarul 35 / 2008
Numarul 34 / 2008
Numarul 33 / 2008
Numarul 32 / 2008
Numarul 31 / 2008
Numarul 30 / 2008
Numarul 29 / 2008
Numarul 27 - 28 / 2008
Numarul 25 - 26 / 2008
Numarul 23 - 24 / 2008
Numarul 22 / 2008
Numarul 21 / 2008
Numarul 20 / 2008
Numarul 19 / 2008
Numarul 18 / 2008
Numarul 17 / 2008
Numarul 16 / 2008
Numarul 14 - 15 / 2008
Numarul 13 / 2008
Numarul 12 / 2008
Numarul 11 / 2008
Numarul 10 / 2008
Numarul 9 / 2008
Numarul 8 / 2008
Numarul 7 / 2008
Numarul 6 / 2008
Numarul 5 / 2008
Numarul 4 / 2008
Numarul 3 / 2008
Numarul 2 / 2008
Numarul 1 / 2008
Cautare dupa nume autor
O carte care întrece aşteptările
Gabriel Chifu„Ultimele însemnări ale lui Mateiu Cragiale însoţite de un inedit epistolar precum şi indexul fiinţelor, lucrurilor şi întâmplărilor în prezentarea lui Ion Iovan”: o carte pe care am descoperit-o cu încântare, dar şi cu uimire însoţită de îngrijorare. De unde vine uimirea? Tocmai din încântare şi din surpriza încântării (cititor care şi-a pierdut demult inocenţa, foarte rar dau peste o carte care să mă cucerească într-atât...). Iar îngrijorarea? Îngrijorarea are legătură cu această condiţie de ne-inocent: am ajuns, ceea ce nu e deloc confortabil, să văd „reţeta”, cu ezitările, cu greşelile sale, din spatele fiecărei construcţii literare. Ca bucătarul trecut prin multe, arareori mai am plăcerea mâncării, căci arareori se întâmplă să nu desluşesc, în ansamblul propus de un autor sau altul, schema şi erorile, că e prea multă sare sau că s-a prăjit prea tare carnea sau că legumele nu erau proaspete etc. De aceea, cazul acestei lucrări literare e special pentru mine: nu numai că lectura ei m-a întors la starea dorită şi din ce în ce mai complicat de atins, aceea de cititor vrăjit, dar la întrebarea pe care mi-o pun ori de câte ori citesc o carte care-mi place „Oare eu aş putea să scriu aşa ceva?” şi la care răspund, de obicei, afirmativ (ceea ce n-aş vrea să se ia drept un semn de înfumurare, ci unul de rutină, un semn de cunoaştere dobândită prin îndelung exerciţiu...), acum n-am fost în stare să spun da. Îngrijorarea pe care o mărturiseam îşi are explicaţia în faptul că, în primele momente, n-am înţeles cum e posibilă o asemenea performanţă din partea unui autor, cum de a reuşit Ion Iovan să scrie atât de bine „Ultimele însemnări...”, o carte sofisticată, foarte greu de scris.
Abia când am înţeles algoritmul de facere, poietica, planul şi principiile acestei lucrări literare de anvergură şi de virtuoziate am fost împăcat.
Ion Iovan manifestă o neobişnuită empatie faţă de autorul „Crailor...”: i-a consacrat acestuia un eseu biografic, Mateiu Caragiale. Portretul unui dandy român, publicat în 2002, dar, mai cu seamă, i-a consacrat ani buni din viaţă, când i-a studiat opera şi existenţa. Ca să dobândească izbânda de astăzi, Ion Iovan a întreprins o uriaşă operaţie de identificare cu Mateiu, obiectul adoraţiei sale. Aceasta a cuprins nu numai însuşirea până la detaliu a epocii istorice şi culturale în care a trăit Mateiu Cargiale, a bio- şi bibliografiei sale, a simpatiilor şi idiosincrasiilor sale, a atitudinii sale faţă de întâmplările din jur şi faţă de lume în general, dar şi însuşirea lexicului său şi a modului său de a structura frazele, ori, suprem, însuşirea mecanicii superioare a gândirii sale.
Astfel armat (odată încheiată neverosimil de fina identificare), Ion Iovan e capabil să ridice un edificiu de o coerenţă, de o geometrie riguroasă, de o soliditate limpede, prea puţin întâlnite aici, la noi, pe malul gârlei, unde autorii, de regulă precari şi încântaţi de ei înşişi, sunt robi ai improvizaţiei şi uşurătăţii, ai talentului imprecis, ai tuturor impresionismelor, ai cântecului lăutăresc, după ureche. Aici, autorii sunt meşteri în poveşti lesne de mestecat, pe care le mână de colo colo, „ca pe turma de oi” (aşa cum se face observaţia în paginile acestor „Ultime însemnări...”), pentru cititori plini de slăbiciune. Dacă ar fi să asemănăm cu ceva edificiul textual al lui Ion Iovan s-ar zice că seamănă cu grădina gândită de Mateiu la Sionu, descrisă şi ea în carte, grădină unde totul e plănuire, inteligenţă altoită cu cultură, inginerie înaltă.
Dar, dacă totul stă sub semnul ingineriei, asta ce înseamnă, că demiurgia auctorială a lui Ion Iovan este cu totul înăbuşită în această carte? Deloc. Ea se manifestă subtil, prin aceea că, de la un moment dat, Mateiu cel creat de Iovan din cuvinte e parcă mai reuşit decât Mateiu cel adevărat, clona verbală se însufleţeşte, copia întrece parcă originalul. Şi se mai afirmă într-un fel demiurgia autorului: stilistic, prin propoziţiile tăiate perfect şi strălucit expresive, ce descriu pătrunzător, cu minunată exactitate situaţii şi personaje.
Dar cum, „Ultimele însemnări...” se arată, atunci, o operă fără defecte, neomenească în alcătuirea ei desăvârşită? Nu, nu ne paşte acest pericol. Între neajunsurile sale aş numi caracterul repetitiv: odată realizată acea operaţie mentală de identificare între scriitor şi personaj, operaţie pregătitoare scrierii, odată stabilite ecuaţia, metoda, modelul de notare în jurnalul unei zile, celelalte zile, oricâte, formând un an sau zece, se generează din aceasta prin regula fixată, nu mai încape riscul vreunei rătăciri, iar emoţia slăbeşte. Nu există aşadar carte perfectă, deşi „Ultimele însemnări...” ne făcuse o clipă să credem asta.P.S. Bucuria lecturii acestei cărţi este multiplă. Ţin să remarc una din feţele poliedrului: cartea reprezintă şi o panoramă a Româiei politice şi literare dinainte de al doilea război; galeria de portrete este memorabilă şi formidabil de savuroasă, mai ales că aproape toţi cei portretizaţi sunt nume de patrimoniu care apar aici în cu totul altă lumină decât aceea cu care ne-au obişnuit manualele.
ale revistei
click aici...
Tarife publicitate
click aici...
