Apare cu sprijinul financiar al
Numărul 32 / 2010
Numărul 31 / 2010
Numărul 30 / 2010
Numărul 29 / 2010
Numărul 28 / 2010
Numărul 27 / 2010
Numărul 25 - 26 / 2010
Numărul 24 / 2010
Numărul 23 / 2010
Numărul 22 / 2010
Numărul 21 / 2010
Numărul 19 - 20 / 2010
Numărul 18 / 2010
Numărul 17 / 2010
Numărul 15 - 16 / 2010
Numărul 14 / 2010
Numărul 13 / 2010
Numărul 11 - 12 / 2010
Numărul 10 / 2010
Numărul 9 / 2010
Numărul 8 / 2010
Numărul 7 / 2010
Numărul 5 - 6 / 2010
Numărul 4 / 2010
Numărul 3 / 2010
Numărul 1 - 2 / 2010
Numărul 45 - 46 / 2009
Numărul 44 / 2009
Numărul 43 / 2009
Numărul 42 / 2009
Numărul 41 / 2009
Numărul 39 - 40 / 2009
Numărul 38 / 2009
Numărul 37 / 2009
Numărul 36 / 2009
Numărul 34 - 35 / 2009
Numarul 33 / 2009
Numărul 32 / 2009
Numărul 31 / 2009
Numărul 29 - 30 / 2009
Numărul 28 / 2009
Numarul 27 / 2009
Numarul 26 / 2009
Numărul 24 - 25 / 2009
Numărul 23 / 2009
Numărul 22 / 2009
Numărul 21 / 2009
Numarul 19 / 2009
Numarul 18 / 2009
Numarul 17 / 2009
Numarul 16 / 2009
Numarul 15 / 2009
Numarul 14 / 2009
Numarul 13 / 2009
Numarul 12 / 2009
Numarul 10 -11 / 2009
Numarul 9 / 2009
Numarul 8 / 2009
Numarul 7 / 2009
Numarul 6 / 2009
Numărul 5 / 2009
Numarul 4 / 2009
Numarul 3 / 2009
Numarul 2 / 2009
Numarul 1 / 2009
Numarul 42 / 2008
Numarul 40 - 41 / 2008
Numarul 38 - 39 / 2008
Numarul 37 / 2008
Numarul 36 / 2008
Numarul 35 / 2008
Numarul 34 / 2008
Numarul 33 / 2008
Numarul 32 / 2008
Numarul 31 / 2008
Numarul 30 / 2008
Numarul 29 / 2008
Numarul 27 - 28 / 2008
Numarul 25 - 26 / 2008
Numarul 23 - 24 / 2008
Numarul 22 / 2008
Numarul 21 / 2008
Numarul 20 / 2008
Numarul 19 / 2008
Numarul 18 / 2008
Numarul 17 / 2008
Numarul 16 / 2008
Numarul 14 - 15 / 2008
Numarul 13 / 2008
Numarul 12 / 2008
Numarul 11 / 2008
Numarul 10 / 2008
Numarul 9 / 2008
Numarul 8 / 2008
Numarul 7 / 2008
Numarul 6 / 2008
Numarul 5 / 2008
Numarul 4 / 2008
Numarul 3 / 2008
Numarul 2 / 2008
Numarul 1 / 2008
Cautare dupa nume autor
Jurnal de carte-palat
Andra Rotaru4x4. Instalaţia de cArte a fost un proiect, o rezidenţă artistică, o tabără care a strâns multe amintiri, care a consolidat prietenii şi a dat naştere unora noi, care a lăsat în urmă experimente inedite şi multe cărţi-obiect, expuse în data de 6 septembrie 2009 în incinta Palatului Mogoşoaia. Ea a început, ca orice poveste frumoasă, cu un comunicat de presă:
„4x4. Instalaţia de cArte, Mogoşoaia, 27 iulie – 4 august 2009, un proiect iniţiat de Dan Mircea CIPARIU şi Mihai ZGONDOIU. Patru poeţi – Dan Mircea Cipariu, Andra Rotaru, Robert Şerban, Florina Zaharia – şi patru artişti vizuali – Francisc Chiuariu, Marian Dobre, Simona Vilău, Mihai Zgondoiu – intră în relaţie şi rezonanţă creatoare pe parcursul a 10 zile petrecute la Palatul Mogoşoaia. Fiecare artist vizual îşi alege poetul/poeţii împreună cu care va concepe o carte-obiect-experiment. Artistul vizual şi poetul nu îşi vor «ilustra» unul celuilalt opera pe care o vor crea, ci vor stabili un concept sau o matrice stilistică, pentru a găsi «firul roşu conducător» al unei cărţi-obiect.“
De atunci şi până acum, cei opt artişti care am fost prezenţi în spaţiul brâncovenesc continuăm să ne bucurăm de ceea ce am creat, de relaţiile umane care au luat naştere acolo, de trupurile vizuale şi scrise pe care le-am expus, odată cu noi, la Palatul Mogoşoaia.
Jurnalul pe care l-am ţinut pe parcursul acestei rezidenţe artistice este cel mai fin observator, un al 9-lea evocator, care s-a strecurat în fiecare dintre artişti, între zidurile de cărămidă ale palatului, între ierburile, bisericile, statuile şi spaţiile domneşti.
Prima zi la palat
Pe 27 iulie, la 15:10 l-am luat de la gară pe Robert Şerban. I-am luat şi întârzierea… de vreo 25 de minute. Robert venise ca pentru un safari: cu şapcă, pantaloni scurţi, ochelari, un ceas fain, ceva bronz de Timişoara şi râsul acela care îl caracterizează. Ne-am îndreptat spre Mogoşoaia, fără să ştim prea bine pe unde vine Palatul. Între timp, Dan suna să afle dacă a fost ridicat „Carlos Şacalul“. Ei, da, fusese. Puţină teorie literară & revoluţionară ne arată că porecla lui Robert e cât se poate de demnă. (Revoluţionarul venezuelean Ramírez Sánchez a primit pseudonimul Carlos în momentul în care a devenit membru al Frontului Popular de Eliberare a Palestinei. A fost mult timp una dintre cele mai periculoase şi căutate persoane. Printre lucrurile găsite asupra sa s-a numărat şi romanul lui Frederick Forsyth, Ziua şacalului. Cotidianul The Guardian i-a dat porecla de Carlos Şacalul, devenită astăzi celebră. În momentul de faţă, el este întemniţat pe viaţă, într-o închisoare din nordul Franţei.)
Un indicator în mijlocul şoselei ne-a ajutat să găsim repede Palatul Mogoşoaia. Avea cumva un gest de sperietoare pusă acolo pe veci, vopsit într-un grena decolorat de trecerea anilor. Nu ştiam la ce să mă aştept odată intrată în Mogoşoaia, pentru că nu simţisem niciodată că în altă viaţă aş fi fost vreo prinţesă. Nu am avut însă timp să mă dezmeticesc, pentru că m-a izbit din prima frumuseţea locului. Cu pajişti imense, cu un lac mare, mare, cu mulţi cai şi slujnice şi caleşti… Am pus mâna pe telefon şi am sunat multă lume, având un zâmbet tâmp pe faţă. Şi când mă uitam la caii aceia superbi care defilau prin faţa mea, mi se păreau mai frumoşi decât oamenii.
La masa de seară am făcut cunoştinţă unii cu alţii. Ne uitam apoi cu coada ochiului, ne studiam pe furiş, unii încercau să fie nişte lupi alpha, alţii mai tăcuţi, alţii pur şi simplu mâncau.
Când s-au mai potolit sunetele de furculiţe şi linguri, Dan ne-a explicat cum se aşteaptă să lucrăm, ce ar fi bine să încercăm să realizăm şi ce înseamnă această tabără, rezidenţă sau vacanţă creativă.
După indicaţiile primite de la Dan, foarte sobre şi oficiale, masa de seară ne-a lăsat cu un crochiu al spuselor lui. Logo-ul de deschidere, mijloc şi sfârşit a fost din prima până în ultima zi: “Măi, nimeni nu-şi notează nimic!”, referindu-se evident la celebrul jurnal de palat.
Cea care a avut curaj să recapituleze mai în glumă, mai în serios, a fost Simona Vilău, artist plastic: un proiect comun… un exerciţiu de scriere creativă în care noi vom scrie şi voi veţi desena, desigur... Dan, din fundal, o corecta: am fost mai spectacular, aşa, când am descris...! e şi un exerciţiu stilistic. Francisc: mai adaugi nişte “pasteluţe”. Simona împăciuitoare: în cele din urmă vom face nişte cărţi-obiect.
Discuţia a continuat cu glume şi desert. Am fost un pic bruiaţi de stereotipia cuvintelor: MOTOR! LINIŞTE! Telenovela de epocă ce se filma sub ochii noştri îi avea protagonişti pe Mihai Petre (fost coleg de şcoală generală şi de bloc cu mine), pe Adela Popescu, pe Denis Ştefan, Gheorghe Dinică şi Marin Moraru. Am aflat că telenovela se numea Aniela, pentru că actorii îşi lăsaseră împrăştiate scenariile peste tot. Iniţial am crezut că e numele calului. Şi evident, am compus o telenovelă proprie, în opt, despre Aniela, un bestseller de-o zi. Robert s-a ridicat în picioare şi a ţinut un speech despre aventura Anielei la palat. Impresionantă povestea, în stil românesc. Până când cadrul a fost tăiat de o motocicletă din zilele noastre, care huruia îngrozitor.
Apoi am votat ora la care urma să luăm micul dejun, iar Cipariu ne-a anunţat că totul va fi foarte frumos, că a adus materiale care să ne inspire şi pe noi în crearea propriilor repere creative. Hârtie creponată, caiete cu flori presate, paşapoarte expirate, coli de toate culorile, fotografii vechi, vederi, scrisori de demult. Şi ne-a anunţat că e bine să exersăm, să facem şi greşeli pentru că: „Ce cub perfect ar fi fost acesta/ de n-ar fi avut un colţ sfărâmat! Lecţia despre cub“, Nichita Stănescu.
***
Seara primei zile de rezidenţă a continuat cu un recital de poezie. Exista şi un microfon, şi o staţie, amplificatoare şi multe device-uri electronice. Marian filma cam toate momentele importante, până uitai că există o cameră şi că tot ce aiurezi e On. Bine că s-a inventat refrenul On/Off, care ne-a salvat de la multe.
Simona a fost foarte vorbăreaţă în prima seară, încerca să găsească apropieri de viziune poetică şi plastică. Vroia să pătrundă tainele de recuzită ale scriitorului, care îl ajută pe acesta atunci când trebuie să-şi analizeze opera. Ca un decor al apropierii & depărtării, scaunele erau aşezate într-un cerc mare, mare. Oamenii stăteau destul de distanţaţi unii de alţii. Dar atunci când am început să desfăşurăm pe foile imense- creaturi verbale şi picturale comune, au existat şi câte trei rezidenţi în acelaşi timp la planşă, completându-se. S-a lucrat mult în prima seară, absolut spontan. Din bucurie, din euforie, din nu ştiu ce. Iar muzica de la laptopul lui Zgondoiu m-a ţinut până spre dimineaţă acolo. Seara s-a încheiat cu mine vărsând apă sau vin pe laptopul lui, iar melodia care îmi plăcuse obsesiv în noaptea aceea, patriotică 100%, Treceţi, batalioane române, Carpaţii, s-a stins odată cu tehnologia înecată în lichide.
Zilele următoare
Deoarece au existat şi zile din care nu îmi aduc aminte mai nimic, cu ritualurile de vandalizare interioară, jurnalul acesta nu poate fi decât autentic. Cu pagini lipsă. Mai ales că am avut o seară în care memoria mi-a jucat feste... Dualitatea şi ritmul de trecere de la bine la rău, de la frumos la urât le-am simţit din plin. Lucrurile îşi schimbau înfăţişarea.
Cei mai afectaţi de spaţiul încărcat de prezenţe nevăzute şi de lucruri, probabil, nerezolvate, pline de enigmele istoriei am fost eu, Florina şi Francisc. Au existat şi câteva semne în plus. Le-am ascultat pe toate, le-am descoperit potenţialul şi le-am lăsat să zburde prin mine.
Într-o zi, echipa TVR-ului Cultural a fost curioasă şi ne-a vizitat. Ana-Maria Munteanu ne-a intervievat, pe mine m-a făcut să râd în hohote şi m-a relaxat. Venise cu rolele, dar pe pietrişul de la castel nu prea se puteau face multe piruete & crinoline. Au fost mai mulţi vizitatori prieteni, printre care şi scriitoarea şi jurnalista Cornelia Maria Savu, care ne-a povestit despre personajele care scriseseră la palat. Şi a intrat în jocul nostru creativ, cu sfaturi şi încurajări.
Unul dintre proiectele foarte vizibile, care atrăgea imediat atenţia, era al Simonei&Robert. Iată ce spune Simona despre experienţa pe care a avut-o cu Robert. “Invitaţia lui Mihai (Zgondoiu) la aceasta întâlnire nu reuşise să îmi stabilească nici o idee despre ce şi cum voi lucra. Îmi stă în caracter să plec la drum fără hartă, aşa că acelaşi lucru s-a petrecut şi în cazul de faţă. Ce ştiam despre mine cu exactitate era (şi este) că îmi plac poveştile, intrigile, surprizele, răsturnările de situaţie, sunt şi o mare consumatoare de film. Cu poezie nu prea mă răsfăţasem în ultima vreme, aşa că terenul era virgin de-a dreptul. Mi-a plăcut Robert Şerban pentru că nu îi lipsea ironia din texte şi pentru că îmi arunca mingiile direct la poartă cu micile sale drame cotidiene, coafate poetic. Exact ceea ce mă interesează şi pe mine în artă ca sursă de inspiraţie – banalitatea, stupizenia şi imposibilitatea de a instrumenta micile drame din viaţa de zi cu zi - se regăsea, într-un mod cât se poate de potrivit, în textele sale dulci-amare despre desuetudinea şi, în acelaşi timp, nobleţea amorului. Am lucrat împreună pe textul Un cadou de la altcineva. Complicat spus a lucra, deoarece a fost o colaborare bazată pe intuiţie. Nici unul dintre noi nu e un expansiv atunci când vine vorba despre lucrul său, aşa că totul a decurs natural, lucrările grafice apărând succesiv, câte două-trei pe zi, ca o concluzie a emoţionantului poem rostit într-una din seri, la fel de proaspăt şi profund ca experienţa noastră 4x4.”
Ca o proiecţie în oglindă, iată cum descrie Robert proiectul lor: “Trăiesc cu impresia că atelierul unui pictor, că munca sa la un tablou, acele fandări ca ale unui spadasin, m-ar putea inspira. Mi-am tot dorit, pentru că am foarte mulţi prieteni printre artiştii plastici, să stau prin atelierele lor şi să scriu. N-am făcut-o. Nu ştiu de ce… Credeam că la Mogoşoaia aşa o să se întâmple lucrurile: o să trag cu ochiul la ce şi cum lucrează artiştii şi o să mă… inspir. A fost invers. Simona Vilău a auzit un poem şi a inspirat-o. E un poem cinematografic, are o poveste, iar Simona i-a găsit şi personaje, şi chei de lectură (pe unele le-a „transcris” în imagini). Astfel s-au născut opt tablouri – în sensul larg al acestui cuvânt – care, lecturate unul după altul, pot naşte o carte. Carte, tot într-un sens… deschis. Simona e o artistă cu mână sigură, cu intuiţie şi cu un foarte bun bagaj teoretic. Sunt convins că am putea să punem în «operă» diverse proiecte, care mai de care mai interesante. Chiar, ce-ar fi să-i propun?”
Fiecare experiment a semănat cu 1001 de nopţi, în care inspiraţia nu se termina nici cu voia, nici împotriva voinţei noastre. A erodat până şi-a făcut un loc anume, instalându-se comod în Bucureşti, fie că e vorba de Vatra Luminoasă, Militari, Crângaşi... sau Galaţi, Timişoara, Mediaş. Sper să-i placă la noi.
Vatra Luminoasă îi aparţine lui Dan. Iată ce spune el despre acest proiect, nou-născutul lui de fapt, care mai are puţin şi împlineşte o lună şi jumătate. „Am văzut prima dată Palatul Mogoşoaia acum câţiva ani. Făceam o investigaţie jurnalistică legată de respectarea statutului de monument istoric naţional de categoria A pe care ctitoria lui Vodă Brâncoveanu o are. Legi naţionale şi internaţionale au fost şi sunt încălcate pentru că au fost construite vile în zona de protecţie a monumentului.
Pentru mine, Palatul Mogoşoaia însemna, însă, mai mult decât un monument. Faima lui ajunsese la mine printr-o lume mitologică şi boemă pe care o cunoscuse Palatul Mogoşoaia pe vremea când era Casa de Creaţie a Scriitorilor. Prin poveştile unor prieteni – Cornelia Maria Savu, Traian T. Coşovei, Mircea Micu sau ale regretatului Cezar Ivănescu – am intrat în culisele unei bresle ce şi-a trăit creaţia şi viaţa la Mogoşoaia. Umbrele lui Marin Preda, Nichita Stănescu, Ion Băieşu, Teodor Mazilu, Cezar Ivănescu îmi proiectau o lume ce «gândea în versuri şi scria în poezii». O lume ce a înfruntat prin literatură comunismul şi ordinea lui tezistă!
Anul trecut, Asociaţia EURO CULTURART, pe care o coordonez împreună cu artistul vizual Mihai Zgondoiu, a organizat la Palatul Mogoşoaia a treia ediţie a Bienalei Internaţionale de Gravură Experimentală. A fost o primă legătură instituţională cu Palatul Mogoşoaia şi sufletul ei cultural-artistic, doamna Doina Mândru. O primă relaţie de succes în urma căreia am propus reintrarea scriitorilor la Palat. Prin 4x4. Instalaţia de cArte.
Am lăsat rezonanţa artistică între scriitori şi artişti să lucreze odată cu stimularea dicteului automat şi ale unor zone secrete de creaţie. O nevăzută forţă de creaţie ne-a unit perechile: eu şi Mihai Zgondoiu, Robert Şerban şi Simona Vilău, Andra Rotaru şi Marian Dobre, Florina Zaharia şi Francisc Chiuariu. Perechi care au gândit şi imaginat cărţi obiect din paşapoarte expirate, oglinzi ori ultimele 57 de ţigle ale vechiului acoperiş al Palatului Mogoşoaia. Noi toţi cei opt am dat samă, peste mode şi timp, de o carte a timpurilor noastre bulversate de consumism, tabloidizare şi marketing neuronal. Aşa am consumat cu versuri şi cu imagini Flipchart-ul de carte.
VISA POEMS. O carte concept ce s-a născut din rafinata şi deja tradiţionala mea colaborare cu Mihai Zgondoiu. Un poem în şapte ipostaze, care vorbeşte şi prin gurile deloc străine ale desenului şi colajului într-un paşaport al artelor ce vor să se elibereze de geografia politică şi de păcatele post post-moderne. O carte-obiect pe care sper să o multiplic şi să o dăruiesc prietenilor şi cunoscuţilor.
Fiftyseven. End Story. Mihai Zgondoiu a avut o idee formidabilă. A găsit prin grădina Palatului Mogoşoaia ultimele ţigle din vechiul acoperiş al Palatului. Ultimele 57 de ţigle pe care le-a vopsit cu negru. Lui îi plăcuseră câteva versuri din VISA POEMS pe care le-a «scris» cu literele create din cele 57 de ţigle. Aşa a pus pe gazonul din curtea interioară a Palatului Mogoşoaia ţiglă cu ţiglă până când a ieşit: «orice criză interioară/ aduce profit/ dacă ştii / să te trădezi/ la timp». Pe urmă, cu aceleaşi litere, a venit rândul meu să le pun într-o nouă oglindă a gazonului. A ieşit, sub supravegherea unei camere de filmare: «să trăim/ zi de zi/ rătăciri/ licori opace/ de făcut arte». Restul e instalaţie şi film!”
Artistul vizual Mihai Zgondoiu vine cu propriile impresii despre acest proiect, în care a fost implicat şi ca organizator: „În zilele lui august, când asfaltul şi betoanele Bucureştiului ridică termometrele mai mult decât kilometrajele maşinilor de lux, Palatul Mogoşoaia, această oază multiculturală din imediata apropiere a capitalei, te primeşte cu porţile deschise, te recrează, te pune la masă şi te lasă să fii creativ. Aşa s-a întâmplat cu noi, cei din proiectul «4x4. Instalaţia de carte», scriitori şi plasticieni (cum îi place lui Robert să ni se spună) pe parcursul celor 10 zile de rezidenţă blitzart la Centrul Cultural Palatele Brâncoveneşti. Energia acestei întâlniri trecută prin prisma unor concepte de semne şi scrieri a fost mai mult decât un stimulent pentru fiecare dintre noi. În fiecare seară ne povesteam ideile, sau schiţele în lucru, uneori mai şi dansam, sau ni se recita din poeme proaspete de Mogoşoaia, toate acestea primite ca un somnifer administrat înainte de somn.
Staţi! Să nu se înţeleagă greşit. Nu se dormea decât foarte puţin. Ne stimulam reciproc într-o formă creativă foarte efervescentă. Încă de la început am funcţionat asemenea unui motor 4x4. Cred ca asta era şi ideea acestor întâlniri vizualo-scriitoriceşti puse în pagină cu ceva timp în urmă, alături de bunul meu prieten DMC. Trebuie amintit faptul că imediata înţelegere de colaborare cu Centrul Cultural Palatele Brâncoveneşti-Mogoşoaia a venit din partea doamnei Doina Mândru, coloana vertebrală şi culturală a acestei instituţii.
Noi toţi, Dan Mircea Cipariu, Robert Şerban, Simona Vilău, Francisc Chiuariu, Florina Zaharia, Marian Dobre, Andra Rotaru şi subsemnatul, deschidem un vernisaj cu instalaţii de cARTE pe data de 6 septembrie 2009 în casa de rezidenţă a centrului cultural mai sus amintit, în semn de mulţumire pentru inspiraţia şi voia bună ce ne-a fost dat să primim aici.”
O altă poveste a fost a cailor şi leilor albi, a frunzelor şi ierbii. A texturilor care aveau soarta descompunerii în general, fie că era vorba de materii organice sau anorganice. Scriam, şi când vroiam să inserez poemele pe pânze, foi, lemne, lucrurile mai căpătau o dimensiune în plus, totul se întorcea cu susul în jos. Simţeam nevoia să aduc spaţiul efectiv de lucru al lui Marian în text, să îmi autoilustrez poemele, să existe acolo şi oamenii care le creaseră, să nu mai fie delimitarea dintre cine le-a creat şi locul unde urmau să fie aşezate/scrise/desenate. Într-un fel până şi obiectele au dominat relaţia creatorilor, cu ele. Aveam nevoie de rumeguşul de la creioanele cu care se lucrase, de petele de cerneală care săriseră, de muşcatele care stăteau pe pervaz, de dopurile de plută, de greşelile care se făceau. Am avut nevoie şi de o bucată de lemn de la Francisc, de texte care să stea ca într-un insectar, imitându-şi sfârşitul provocat de mâna omului…Am încercat să desenez cai, ca să fie şi cai de-ai mei, nu doar caii lui Marian. După multe iluzii/autoiluzii/deziluzii, cred că titlul cel mai potrivit al cărţii-obiect e într-adevăr Plimbare la sanatoriu, pentru că aşa cum lucrurile din jur şi-au schimbat puterea asupra mea, cum frumuseţea s-a transformat în ceva diabolic, la fel şi poemele şi planşele au fost nestatornice. Şi m-au obligat să le respect dualităţile şi malformaţiile. Într-un cuvânt, am creat acolo o carte a schimbărilor. Atât interioare, cât şi exterioare.
Marian scrie şi o carte tehnică a Plimbării la sanatoriu, dorind să-şi explice fenomenele care s-au întâmplat acolo şi încercând să caute pe cale ştiinţifică, firul evenimentelor. Până atunci, acestea sunt impresiile lui: „Plimbare la sanatoriu este cea mai frumoasă experienţă de lucru în doi, trei, cinci, opt. Rezidenţa, în sine un cuvânt frumos, la Palatele Brâncoveneşti Mogoşoaia a căpătat o nouă dimensiune (magnificosmică, îmi vine să-i zic, râzând de nepriceperea mea în a fi spontan).
Crescute din aceeaşi rădăcină, Plimbare la sanatoriu, cele patru obiecte construite sunt în fapt cărţi-acte de acces în perimetrul «elveţian» al simţirii şi exprimării locului şi situaţiei. Folosind ca suport hârtia, lemnul, pânza, polistirenul expandat, diverse materii şi modalităţi de amprentare etc. (vezi www.4x4instalatiadecarte.blogspot.com), cred că aproape am reuşit (şi acesta este marele câştig) să intru fără tam-tam în corpul cuvintelor scrise.”
Motoreta noastră dragă, Suzuki (Florina), s-a ambalat şi s-a decuplat de la motoarele ei reactive. Ne-a inspirat cu prezenţa şi alura de prinţesă autentică, de o feminitate excepţională şi în texte, şi în viaţa de toate zilele. I-am furat câteva gânduri din jurnalul secret: “miercuri, francisc îmi arată un obiect care mă primeşte în el, pe care să-l port în spatele ochiului, în creier: cartea interioară. pagini din oglinzi, cincizeci pe şaptezeci.
încep să scriu pe dinăuntru. altceva nu mai există. eu, oglinda şi francisc în spatele ei. oglinda preia propria interioritate de care mă tem, oglinda devine duşmanul meu.
mă retrag în cameră şi vreau să scriu. nu pot.
mă retrag în andra, în francisc, în cipi. nu pot.
dimineaţa mă învârtesc prin curtea palatului. un biciclist îmi face poze pe ascuns. crede că sunt întunecată şi mentală, nu mă priveşte ca pe o făptură reală. hm... aşa voi fi!
dimineaţa, grădina e învăluită de mister şi libertate. nu aleg nimic.
în următoarea zi francisc îmi propunea o carte vie: cartea trupului. atunci au început să-mi crească mâinile, genunchii şi tălpile. îmi era din ce în ce mai greu să comunic cu ceilalţi. mă deformasem.
noaptea cuvintele făceau acoperiş. ţigla veche de pe palat nepăsătoare. am hotărât cu francisc să acoperim gândurile cu acuarele albe. aşa s-a deschis în pământ cartea pietrei.
eu am plecat. francisc crede că trupul şi piatra vor deveni suflet.”
Pe mine m-a dat gata Suzuki! Iar lui Francisc i-a mai rămas de adăugat doar: „Am redevenit o persoană care comunică prin vorbire. Cred că, pe lângă alte câştiguri de ordin social şi spiritual, experimentul cu 4 poeţi şi 4 artişti vizuali mi-a deschis culoarele comunicării prin vorbire. Este un proces inedit să vezi ce iese, ce rezultă din acest tip de cuplaj. Mie mi se pare, dincolo de toate - vital pentru această eră a comunicării prin verb vorbit. Poetul scrie şi vorbeşte poemul, artistul vizual mut execută produsul, instalaţia foto, video, obiectul. Poetul îi vorbeşte artistului despre lume, despre cuvinte, despre viaţă, despre orice.”
Rezidenţa aceasta a lăsat în urmă zile şi nopţi de creaţie, de distracţie, îşi continuă încă drumul cu noi, cei 8, şi se duce departe, departe. O rezidenţă care se va replica şi în alte spaţii, o vacanţă care continuă în aceiaşi 8 care am ajuns să ţinem unii la alţii, să ne bucurăm şi să povestim la nesfârşit despre prietenii şi arte scrise sau desenate. Şi să aşteptăm continuarea celor 1001 de nopţi imaginare de acum înainte.
ale revistei
click aici...
Tarife publicitate
click aici...
