Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Transformers

        Felix Nicolau

Dan Mihuţ se expune la un autodafe cu mult sânge rece. Are de ales între o marturisire de credinţa poetica ortodoxa sau arderea pe rug. Ca sa înşele vigilenţa criticilor-inchizitori, pune în fruntea volumului (AutoDaFe, Pontica, 2008) creaţii serioase, greu de patruns. Urmaresc de mulţi ani poetica autorului. În principal, semnul ei distinctiv este obscuritatea. Iniţial, în poeziile postate pe siteurile literare, aceasta era obţinuta prin acumularea de termeni abstracţi şi neologisme ce ţineau de jargonul diverselor profesii. În timp, poetul a evoluat spre un nou gen de obscuritate, una mai simpla din punct de vedere lexical, dar deloc mai uşor de penetrat. Acum, el compune în urma unor experienţe culturale: lecturi, vizionari, audiţii. Filtrate prin personalitatea lui, ingredientele culturale sunt amestecate cu gânduri şi sentimente. Compoziţia rezultata este apoi infuzata cu un jet de energie pura, ceea ce face ca aceste texte sa fie întunecate, aspre, masive şi pline de forţa. Cum am spus într-un cenaclu, Dan Mihuţ este un poet stihial. Îmi bazez afirmaţia pe epitetele enumerate mai sus.

Iata cum arata o încapere din viaţa lui ivan denisov: „ma închid perfect între ziduri/ igrasia îmi face/ imaginea sa-mi semene/mai bine decât oglinzile. Pete alungite şi simple/ cu o viaţa/ lipsit de limba aici traieşte un batrân/ de fiecare data când/ bat cu pumnul în tavan exista un fel de/ dumnezeu care-mi întinde o bucata de pâine/ o manânc toata deşi ma înec la fiecare/ înghiţitura”. Actantul liric este ivan denisov şi ivan karamazov la un loc. Lucid, lipsit de speranţa, închis în el, tragic şi hohotitor.

Marin Mincu se oprea asupra coşmarescului din carte. Indiscutabil, el este dominant, însa, o sa vedem, nu atotstapânitor. Deocamdata, trebuie spus ca aceste coşmaruri în stare de veghe înregistreaza senzaţii dereglate nu artificial, ca la Rimbaud, ci de presiunea existenţiala a eului liric. Din aceasta tortura şi autocenzura ţâşnesc versuri profunde, surprinzatoare: „cei fericiţi privesc dragostea ca pe o umilinţa nesfârşita”, „somnul e doar un întuneric cu ochii deschişi”, „indiscreţia gândurilor se întinde ca un strat /de unt pe obiectele de la micul dejun”.

Multe titluri sunt în engleza şi sunt, nu de puţine ori, versuri ale unor melodii rock. Şi de citate avem parte. Ceea ce nu înseamna ca intertextualismul ar fi marca acestei poezii. Nici postmodern n-aş avea curaj sa spun ca este volumul. Mai degraba atitudinea elitista şi mitizatoare este caracteristica de baza. Când citesc versuri ca „eu nu sunt real/ nu mai las nimic sa se lamureasca /acopar ce-mi transmit ceilalţi cu o pasta/ care desparte/ raul meu de o bunatate generica” (masa orbilor), ma întreb: este Dan Mihuţ un creator modernist? Un modernist de factura expresionista? Nu acel neoexpresionism al altor tineri poeţi români – obosit, încâlcit şi static. Ci unul vânjos, emanând teroare: „spaima e cel mai bun lucru care mi se putea/ întâmpla în seara asta lipsita de întâmplari/[...]/ prin lanurile de grâu ale coşmarurilor” (father’s night-mares). Într-adevar, coşmarul nu este un clasic nightmare, ci night-mare, o iapa nocturna, galopând de-a lungul unor arhitecturi corbusiene elicoidale şi oţelite. Iapa frica: „frica ne împinge, ne salta pe vrej, deasupra,/ ziua ajunge sa fie o casa cu multe etaje, fiecare/locuit de femei care râd întruna, manânca/ resturile de la masa noastra apoi ne târăsc/ în camere racoroase” (never ending). Un vârtej de o putere demonica („poate de asta eşecurile mele nu au nimic/ tulburator/ doar o forţa care ma face sa ma detest”) ce absoarbe totul într-un creier tumefiat de viziuni apocaliptice [(„fiecare ghiont îmi lasa urme albe, strâng craniul/ în chingi şi trag dupa mine acest peisaj”(vinovaţii ucid din nerabdare)]. Pâna aici, radacinile amare sunt evidente – Lautréamont şi Al. Philippide cu Prin nişte locuri rele. Şi ar mai fi de scos în evidenţa latura Goya a scriitorului – tonalitatea negru-cenuşie a viziunilor, precum şi orbii care-i bântuie creaţia.

Mai departe, începe sa clocoteasca un alt Dan Mihuţ. Unul de data recenta. Postmodern antipostmodernist, cam în genul lui Chuck Palahniuk. „moartea e un produs disneyland” (cartoon deathwork). Primul vers ce anunţa o apocalipsa derizorie. Mai sunt înregistrate erupţii ale vulcanilor noroioşi: „lecţia despre scârba e tot ce-mi amintesc uneori”, dar tensiunea mai slabeşte şi face loc unui cinism amuzat: „sub soarele lat, un deşert care se compune/ din cât mai multe carţi îngramadite în burta/ în cur, în piept” (raport asupra orbilor). Apare poza de damnat de lux, de crai de Curtea-Veche. Apar chiar şi bufoneriile: „fundul tau ar fi cel mai bun text/ dar nu ma lasa inima/ sa-l scriu” (schimbarea la faţa a textului). Reacţia la bâlci este tot un comprtament de bâlci. Protestul deja nu mai ţine de literatura: „prea ni s-a vorbit/ despre avansul ihtiologic. o dorsala mica/ pentru guvizi/ o coada de balena pentru civilizaţia piscicola,/ aceasta este drama care se vede de la fund/ spre muia modernitaţii” (guvizi din toate balţile, împuiaţi-va). Se pare ca, trezita din coşmar, inspiraţia poetului devine de nerecunoscut. Iar când nu balacareşte, se încarca de o ironie reconfortanta, tipica unor poeţi constanţeni trentagenari.În cele mai bune momente ale ei, poezia lui Dan Mihuţ este ca un pistol-mitraliera dezasamblat, pe care el reuşeşte sa-l reasambleze rapid chiar legat la ochi: „abia daca ne-am atins/ şi tot ce vad se deschide ca un cadavru/ mirosind a sex/ mişcarea încheieturilor se transforma în distanţa/ iar partea cilindrica a dorinţelor /intra pe degetele unui sentiment de ura” (strange kind of love). Şi chiar când nu poate sa refaca complicata maşinarie de lupta împotriva haosului şi a murdariei morale, cel puţin produce arme bizare, nefuncţionale decât ca text poetic. Mitraliere aberante cu muniţie de coşmar.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul