Apare cu sprijinul financiar al
Numărul 32 / 2010
Numărul 31 / 2010
Numărul 30 / 2010
Numărul 29 / 2010
Numărul 28 / 2010
Numărul 27 / 2010
Numărul 25 - 26 / 2010
Numărul 24 / 2010
Numărul 23 / 2010
Numărul 22 / 2010
Numărul 21 / 2010
Numărul 19 - 20 / 2010
Numărul 18 / 2010
Numărul 17 / 2010
Numărul 15 - 16 / 2010
Numărul 14 / 2010
Numărul 13 / 2010
Numărul 11 - 12 / 2010
Numărul 10 / 2010
Numărul 9 / 2010
Numărul 8 / 2010
Numărul 7 / 2010
Numărul 5 - 6 / 2010
Numărul 4 / 2010
Numărul 3 / 2010
Numărul 1 - 2 / 2010
Numărul 45 - 46 / 2009
Numărul 44 / 2009
Numărul 43 / 2009
Numărul 42 / 2009
Numărul 41 / 2009
Numărul 39 - 40 / 2009
Numărul 38 / 2009
Numărul 37 / 2009
Numărul 36 / 2009
Numărul 34 - 35 / 2009
Numarul 33 / 2009
Numărul 32 / 2009
Numărul 31 / 2009
Numărul 29 - 30 / 2009
Numărul 28 / 2009
Numarul 27 / 2009
Numarul 26 / 2009
Numărul 24 - 25 / 2009
Numărul 23 / 2009
Numărul 22 / 2009
Numărul 21 / 2009
Numarul 19 / 2009
Numarul 18 / 2009
Numarul 17 / 2009
Numarul 16 / 2009
Numarul 15 / 2009
Numarul 14 / 2009
Numarul 13 / 2009
Numarul 12 / 2009
Numarul 10 -11 / 2009
Numarul 9 / 2009
Numarul 8 / 2009
Numarul 7 / 2009
Numarul 6 / 2009
Numărul 5 / 2009
Numarul 4 / 2009
Numarul 3 / 2009
Numarul 2 / 2009
Numarul 1 / 2009
Numarul 42 / 2008
Numarul 40 - 41 / 2008
Numarul 38 - 39 / 2008
Numarul 37 / 2008
Numarul 36 / 2008
Numarul 35 / 2008
Numarul 34 / 2008
Numarul 33 / 2008
Numarul 32 / 2008
Numarul 31 / 2008
Numarul 30 / 2008
Numarul 29 / 2008
Numarul 27 - 28 / 2008
Numarul 25 - 26 / 2008
Numarul 23 - 24 / 2008
Numarul 22 / 2008
Numarul 21 / 2008
Numarul 20 / 2008
Numarul 19 / 2008
Numarul 18 / 2008
Numarul 17 / 2008
Numarul 16 / 2008
Numarul 14 - 15 / 2008
Numarul 13 / 2008
Numarul 12 / 2008
Numarul 11 / 2008
Numarul 10 / 2008
Numarul 9 / 2008
Numarul 8 / 2008
Numarul 7 / 2008
Numarul 6 / 2008
Numarul 5 / 2008
Numarul 4 / 2008
Numarul 3 / 2008
Numarul 2 / 2008
Numarul 1 / 2008
Cautare dupa nume autor
Pentru o micro-politică a spaţiului: peisaje tactice
Bogdan GhiuÎntr-o carte deja clasică, Postmodernism, or The Cultural Logic of Late Capitalism (Verso, 1991, netradusă, bineînţeles, în limba română), filozoful american Fredric Jameson vorbea tocmai despre ceea ce am putea, acum, după el, să numim fie dispariţia peisajului, fie, dimpotrivă, generalizarea peisajului: totuna.
„Hiperspaţiul postmodern”, scrie Jameson, „a ajuns să depăşească capacităţile corpului uman individual de a se auto-situa, de a-şi organiza, prin percepţie, mediul înconjurător imediat, şi de a-şi determina cognitiv poziţia într-o lume exterioară susceptibilă de a fi cartografiată”; s-a ajuns la o totală şi fatală „disjuncţie între corpul uman şi mediul construit”; iar sentimentul de înfrângere continuă este acela al „incapacităţii minţilor noastre, cel puţin pentru moment, de a desena o hartă a imensei reţele mondiale, multinaţionale şi descentrate de comunicare în care ne aflăm prinşi ca subiecţi individuali” (s.m.).
Nu ne putem survola, dacă am putut s-o facem vreodată altfel decât oniric, în vis, acolo de unde ne vine întotdeauna arhitectura (patent onirică în însuşi clasicismul ei, vezi De Chirico, suprarealiştii). Jameson dă glas variantei contemporane a spaimei atavice de a fi îngropat de viu: suntem îngropaţi de viu în hiperomniconstruit. Transparenţele sunt, de fapt, oglinzi asimetrizante. Cei transparenţi noi, presupuşii subiecţi, suntem de fapt. În meta-metafore (arhetipuri literare) vorbind, suntem în plin romantism gotic resuscitat, vampirizat, redeshumat, spectral, de postmodernism: teama de a fi îngropat de viu este Poe, iar transparenţa de sine, transvizibilitatea e Peter Schlemiel, „omul care şi-a vândut umbra”, plus H.G. Wells, „omul invizibil”, actualizat, omul transvizibil, omul (sie însuşi) ireperabil, noncartografiabil. Arhitectura, oricum, nu mai face imago mundi, totul e construit, totul e „mediu urban”, „aglomerare urbană”.
Totul e, vorba lui Roberto Saviano, „beton armat”. Dar să nu anticipăm.
Suntem înghiţiţi, înecaţi în „peisaj”, în „construit”: când totul a devenit peisaj, am pierdut tocmai peisajul, adică imaginea, distanţa moral-cognitivă, posibilitatea percepţiei (oricum, în sine, atât de problematică, având nevoie de atâtea proteze, conform analizelor lui Gilbert Simondon). Suferim de pierderea distanţei.
Şi poate că singura salvare ar fi o Metamorfoză, exact aceea cu acest titlu, a lui Kafka: să devenim animale, şi să fim, mimetic, viclean, prefăcându-ne morţi, ceea ce şi facem, în anepoca actuală, zi de zi, ca stil de viaţă şi ca atitudine existenţială: ne „camuflăm”, prin transparenţă, unii în alţii, ne facem transparenţi unii la alţii, ca să trecem, să scăpăm neobservaţi. Mai mult ca oricând, Metamorfoza lui Kafka ar trebui citită ca triumf al vicleniei animale a omului, ca plan de evadare pe jos, prin diminuare şi depreciere de sine.
Numai ca „animale”, prin „animalul” din noi putem „tacticiza peisajul”: refăcându-l, hodologic, ca mediu, ca suport de urme ale umanului. Reteritorializare. Dar aceasta era tocmai una dintre concluziile, de lucru, ale acestui text.
„Scufundaţi”, înecaţi în ceea ce Jameson numeşte „hiperspaţiu”, adică în „golul umplut în mod absolut”, ceea ce ar trebui să traducem prin spaţiu hiperconstruit sau spaţiu hiperspaţializat, fenomen hiper-fenomenalizat, epuizat prin saturare, suntem lipsiţi de „cea mai măruntă distanţă care altădată făcea posibilă perceperea unei perspective sau a unui volum” şi este normal să avem nostalgia peisajului în cel mai clasic mod cu putinţă: tactic, azi, este tocmai să refacem „peisageitatea”, „peisagismul” spaţiului, adică inconstrucţia lui; să-l putem „construi” de fiecare dată perceptiv, cu picioarele, prin străbatere, lăsând urme pe care să le putem folosi, hodologic, ca repere. A tacticiza spaţiul, altfel spus, a-l re-„peisagifica” înseamnă a-l construi cu picioarele, a-l inconstrui. A-l reface ca mediu „animal”.
Ideea de peisaj presupune percepţie vizuală, plasare în afară, sustragere, distanţă, capacitate şi posibilitate de percepţie, de ceea ce Jameson numeşte, pentru a-i deplânge pierderea, o „estetică” a „cartografierii cognitive” (cognitive mapping).
Or, ce-ar putea înseamna „peisajul tactic” decât refacerea vizualităţii perceptive, „cognitive”, a „hiperspaţiului”, sau a spaţiului hiperconstruit, printr-o abordare haptică, tactilă, a peisajului, „de jos în sus”, prin traversare senzorial-hodologică. Tactic: a reface tactil vizualitatea. Din spaţiu, a reface mediul, teritoriul „animale”.
Altfel spus: a reteritorializa spaţiul prin traversare, prin „netezirea” lui. Vrem, nu vrem, ne place, nu ne place, aporia face, azi, drumul (literal, aporos, „fără drum”, „fără ieşire”). Nu mai avem pe unde trece, căci, esenţial, se trece prin noi, noi suntem peisajul, un peisaj cu adevărat cognitiv, de date (ceea ce am numit transvizibilitate).
Tocmai de aceea, mai presus de orice, avem, azi, datoria de a produce semne, aşa cum şoferii se avertizează unii pe alţii, pe drum, de prezenţa controalelor poliţieneşti sau de producerea unor accidente. Imposibilităţii, blocării accesului la mult prea clasic-„peisagistica” „cartografiere cognitivă” a lui Jameson nu-i poate lua locul astăzi decât cartografierea intercreativă mobilă, din mers. (Alt paradox: tocmai cei opuşi mie, cei care vin din direcţia opusă mă pot vedea, îmi pot percepe semnele, pot beneficia de avertizările mele.) Spaţiul, ca atare, condiţionarea spaţială trebuie să devină indiferentă.
Prin ceea ce am numit „cartografiere intercreativă” (de care dă seamă, în primul rând, arta contemporană), se pune problema re-creării spaţiului public ca tip de relaţie, ca interval de întâlnire/confruntare oriunde, oricând, indiferent de spaţiu, de condiţionările spaţiului hiper- şi omni-construit. „Spaţiul public”, relaţia publică, articularea publică trebuie să poată fi posibilă oriunde, indiferent de condiţionările spaţiale, de amenajări, de rezervaţii publice.
Nu peisajul în sine e tactic, ci abordarea spaţiului, atitudinea se tacticizează. Tactica înseamnă, azi, micropolitică. Iar tacticizarea înseamnă luptă împotrivă strategicului. Căci spaţiul este, astăzi, hiper- şi omni-construit tocmai în mod strategic, ca urmare a unei strategii. Pe care n-o poate „ciurui” (spaţiu ciuruit) decât abordarea tactică, re-vizualizarea cognitivă tactilă, haptică. Tacticizare: micro, mobil, precar, permanent reconfigurabil, non-definitiv, mobilitate-mobilizare, sub-definire, in-definire, in-construcţie. In-arhitectură. Peisaje precare. Pozitivarea precarităţii, adică practicarea, nu suportarea, îndurarea ei.
ale revistei
click aici...
Tarife publicitate
click aici...
