Apare cu sprijinul financiar al
Numărul 4 / 2010
Numărul 3 / 2010
Numărul 1 - 2 / 2010
Numărul 45 - 46 / 2009
Numărul 44 / 2009
Numărul 43 / 2009
Numărul 42 / 2009
Numărul 41 / 2009
Numărul 39 - 40 / 2009
Numărul 38 / 2009
Numărul 37 / 2009
Numărul 36 / 2009
Numărul 34 - 35 / 2009
Numarul 33 / 2009
Numărul 32 / 2009
Numărul 31 / 2009
Numărul 29 - 30 / 2009
Numărul 28 / 2009
Numarul 27 / 2009
Numarul 26 / 2009
Numărul 24 - 25 / 2009
Numărul 23 / 2009
Numărul 22 / 2009
Numărul 21 / 2009
Numarul 19 / 2009
Numarul 18 / 2009
Numarul 17 / 2009
Numarul 16 / 2009
Numarul 15 / 2009
Numarul 14 / 2009
Numarul 13 / 2009
Numarul 12 / 2009
Numarul 10 -11 / 2009
Numarul 9 / 2009
Numarul 8 / 2009
Numarul 7 / 2009
Numarul 6 / 2009
Numărul 5 / 2009
Numarul 4 / 2009
Numarul 3 / 2009
Numarul 2 / 2009
Numarul 1 / 2009
Numarul 42 / 2008
Numarul 40 - 41 / 2008
Numarul 38 - 39 / 2008
Numarul 37 / 2008
Numarul 36 / 2008
Numarul 35 / 2008
Numarul 34 / 2008
Numarul 33 / 2008
Numarul 32 / 2008
Numarul 31 / 2008
Numarul 30 / 2008
Numarul 29 / 2008
Numarul 27 - 28 / 2008
Numarul 25 - 26 / 2008
Numarul 23 - 24 / 2008
Numarul 22 / 2008
Numarul 21 / 2008
Numarul 20 / 2008
Numarul 19 / 2008
Numarul 18 / 2008
Numarul 17 / 2008
Numarul 16 / 2008
Numarul 14 - 15 / 2008
Numarul 13 / 2008
Numarul 12 / 2008
Numarul 11 / 2008
Numarul 10 / 2008
Numarul 9 / 2008
Numarul 8 / 2008
Numarul 7 / 2008
Numarul 6 / 2008
Numarul 5 / 2008
Numarul 4 / 2008
Numarul 3 / 2008
Numarul 2 / 2008
Numarul 1 / 2008
Cautare dupa nume autor
Interviu de Andra Rotaru
Valeriu Mircea PopaValeriu Mircea Popa a absolvit Universitatea „Babeş Bolyai“ din Cluj, Facultatea de Psihologie-Defectologie în 1976. În perioada 1976-1994 a lucrat ca psihodiagnostician, profesor defectolog, psihoterapeut şi logoped. Din 1995 este lector la Universitatea Bucureşti. A obţinut doctoratul în Psihologia Artei în 2004. Membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Pen Club.
Volume de poezie: Furnicile şi oglinda (1993), Războinicul cu ciorapi de piele (1996), Ultimele pătrate de frig (1998) - Premiul ASB, Camera de subsol (2001) - Premiul ASB, Bijutierul şi alte poeme care nu există (2008).
Supravieţuitor din vremurile de altădată
Este permis orice în poezie?
Dacă te referi la limbajul frust, cred că el poate fi folosit, în poezie, cu parcimonie şi băgare de seamă. O faci pentru că „aşa îţi vine”, nu pentru că e la modă. Un poem nu devine valoros numai datorită faptului că ţi-ai permis să foloseşti cuvinte cum ar fi căcat, fut, cur, pulă, pişat etc. Atunci când ai nevoie de acest vocabular ca să dezvălui zone existenţiale de limită, ca să „zugrăveşti” o anume atmosferă, ca să dai nişte sentinţe, totul e ok. Mai pe scurt, „Toate sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos. Toate sunt îngăduite, dar nu toate zidesc” (1 Corinteni 10, 23). Poezia implică, totuşi, o anume „aristocraţie” a exprimării. Poezia sugerează, dezvăluie parţial. Sau câteodată. Seamănă, dacă vrei, cu un foc de artificii. Sau cu un reflector aprins pe neaşteptate. Am scris, de curând, câteva poeme în care „mi-am permis orice”. Preconizam un ciclu cu numele De-adevăratelea şi fără pic de ruşine. I le-am citit Norei Iuga la telefon. Şi Nora, care nici vorbă să fie o plângăcioasă, a început să bocească. Cândva o să public poemele acelea. După dispariţia mea fizică.
De ce titlul volumului Bijutierul, Editura UNArte, conţine adăugirea şi alte poeme care nu există?
Păi, în titlul ăsta e şi ambiguitate, şi o anume amărăciune. Bijutierul, pentru că, de câţiva ani, învăţ meseria de bijutier. Şi o fac cu mare pasiune. Îmi place de mor argintul. Am desenat deja sute de modele pe care încet, cu răbdare, le realizez de-adevăratelea. Apoi, Bijutierul se referă şi la faptul că îmi şlefuiesc îndelung poemele. Nu public tot ce scriu. Doar ceea ce cred că merită. Ceea ce consider că are şanse să reziste în timp. Iar subtitlul Alte poeme care nu există – pentru că am, adeseori, simţământul inexistenţei mele ca scriitor în lumea de acum. Poezia nu mai circulă decât înăuntrul unui cerc - destul de restrâns - de iniţiaţi. Ca şi gravura, de pildă. Sau muzica sacră.
Spuneaţi într-un poem că „rămân atâtea lucruri de dăruit/ atunci când nu ţi-a rămas/ mai nimic”. Există o vârstă poetică a unei altfel de generozităţi?
În poemul din care ai extras versurile încercam să surprind ceva esenţial din personalitatea Norei. Din veselia, căldura şi generozitatea ei. Probabil ai aflat că Nora şi Nino (soţul ei, plecat din lumea asta) au fost oameni foarte săraci. Nişte intelectuali de elită, plini de talent, extrem de rafinaţi, însă foarte săraci. Şi ei au dăruit mereu, celor din preajmă, tot ceea ce aveau. Adică spirit, căldură, umor, dragoste de viaţă. Chestia cu „un titirez care pornea de jos şi-mi ajungea până-n gât” îi aparţine Norei. Textual. De-acolo a pornit poemul. Revenind la întrebarea ta, cred că te naşti zgârcit sau generos. Adică ţii pentru tine tot ce ştii sau împarţi cu ceilalţi. Probabil generozitatea se accentuează după 50 de ani, când încep să dispară orgolii, egocentrisme etc.
Aţi avut un destin tumultuos. Aţi absolvit Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj, Facultatea de Psihologie-Defectologie, şi aţi lucrat ca psiho- diagnostician, psihoterapeut, logoped, profesor defectolog... Apoi aţi călătorit în afara graniţelor, practicând meserii mai puţin obişnuite. Ce v-a îndemnat să faceţi aceste schimbări radicale?
Păi, motive foarte întemeiate. Încerc să fiu concis. Dacă un drum se blochează, dintr-un motiv sau altul, şi tu vrei să mergi mai departe, faci stânga-împrejur şi schimbi drumul. Dacă ai o structură creativă puternică, modifici, de fapt, doar modul de exprimare. Mijloacele. Cam asta am făcut eu, trecând de la muzică la literatură şi apoi, acum, la artele plastice. De altfel, chestia cu artele plastice nu e ceva nou. Prin anii ’80, o directoare de şcoală şi un secretar de partid m-au expediat din Învăţământ. Şi atunci, ca să trăiesc, m-am apucat de marochinărie, am făcut poşete o vreme, genţi, curele. Le vindeam prin magazinele Fondului Plastic. Eram bun. Apoi am trecut la altele: felicitări, bijuterii din alamă gravată, mărţişoare ş.a.m.d. A fost frumos. Eram fericit lucrând. Acum nu fac altceva decât să mă întorc în zona aceea. Contează şi faptul că, de vreo zece ani, predau, ca profesor colaborator, la Universitatea Naţională de Arte. Majoritatea prietenilor mei de acum fac parte din acest mediu. Dacă te referi însă la profesia de psiholog, din care mi-am câştigat mai mereu existenţa, lucrurile stau puţin altfel. Până în ’90, şcolile pentru copii cu handicap de intelect erau aproape singurele locuri unde puteai munci. Eu am terminat, de fapt, Defectologia la Cluj. Eram aproximativ 10-12 defectologi în tot Bucureştiul. Restul cadrelor didactice (sute) erau de cu totul alte specializări: biologie, rusă, istorie, latină, educaţie fizică, română, engleză. Nu aveau nici o legătură cu psihologia sau defectologia. Şi asta se întâmpla în 14 şcoli speciale, cuprinzând cam 2.000 de copii. Să mori de râs, nu alta. Aşa am făcut de toate. Că eram pregătit să le fac. A durat cam 15 ani. După ’90, în Germania, am lucrat trei ani într-un cămin de bătrâni. O secţie de geronto-psihiatrie. Alzheimer, senilitate avansată, chiar şi un down de 54 de ani. Din 20 de pacienţi, cam 6-7 nu mai ştiau pe ce lume sunt. Şi aproape toţi 20 făceau pe ei. Trebuiau spălaţi, îmbrăcaţi, hrăniţi. Erau posibile şi diferite forme de ergoterapie (meloterapia, art terapia etc.) Nu m-a obligat nimeni să fac asta. Aşa am vrut eu, să merg pe un drum greu. Acolo nu am fost psiholog, ci „altenpflegenhilfe”, adică ajutor de îngrijitor de bătrâni. Greu de îndurat, însă am învăţat multe. Despre viaţă. Despre moarte. Despre cultul lucrului bine făcut. Despre cine sunt în realitate, nu cel care mi-am imaginat că sunt. Numai în momentele de mare cumpănă, în experienţele existenţiale de limită, descoperi cine eşti cu adevărat.
Ce aţi câştigat în plan poetic prin aceste „exerciţii de umilinţă”?
Hai să nu spun o anume înţelepciune, ci un mod mai cuprinzător de a înţelege oamenii, lumea, pe mine însumi. Poate şi un anume simţ al umorului. Cam absurd, e adevărat. Etimologic, cuvântul absurd vine din latină (absurdus) şi înseamnă de-a surda.
Volumul Bijutierul şi alte poeme care nu există conţine doze de fericire, de ingenuu, de mici profeţii, de derizoriu. Cum l-aţi descrie dvs., cum a luat naştere?
Este un volum bun. Poate că nu la fel de bun ca şi Camera de subsol. A fost extrem de bine primit de cei tineri, în lansarea (destul de târzie) de la Club A. Amuzant e faptul că abia această carte, a cincea, cuprinde poeme de dragoste. Nu multe - cinci sau şase. Suficient ca să dea o anume culoare întregii cărţi. Nu ştiu de ce mi s-a părut că este ultima. Pe urmă am înţeles că de poezie nu te poţi despărţi. E ca un virus fără leac. Însă mi-am schimbat, cum spuneam, ordinea priorităţilor. Ştii, mai am câţiva ani şi pot să mă retrag din Învăţământ. Aşa că o iau de la zero. Redevin student. La Belle Arte - Secţia metal. Ideea mi-a venit acum câteva luni şi mi s-a părut aşa de ţăcănită, încât am acceptat-o pe loc. Cine ştie ce poeme o să iasă după schimbarea asta „radicală”.
E reală povestea hamsterului care a murit şi „călătoreşte acum spre cer/ în sicriul de hârtie igienică”?
Şi da, şi nu. La un moment dat, copiii mei, Tibi şi Tina (Adică Tiberiu şi Christine), şi-au dorit un câine. Nu puteam creşte un căţel în condiţiile de atunci. Ca să-i împac, le-am luat porcuşori de Guineea şi apoi hamsteri. Din cine ştie ce motive, ei au murit. A fost jale mare. I-am mângâiat pe Tibi şi pe Tina cum am putut. Poemul a fost scris câţiva ani după aceea. Un fel de consolare întârziată.
Care e relaţia dvs. cu lumea literară?
Politicos distantă. Nefiind filolog, având un alt mod de a scrie, alt stil, alte rădăcini, alte preocupări, am rămas mereu un outsider. Unul din underground. De fapt, relaţiile au fost relativ normale până când am luat cele două premii ale Asociaţiei Scriitorilor. Apoi s-a spus despre mine că aş fi un jidan împuţit, un legionar, un securist. Mai exact, că sunt colonel în Serviciul Contrainformaţiilor Armatei. Am rămas cu gura căscată. Nici nu ştiam ce-i aia. A trebuit să-l întreb pe un vecin. Cam asta i se întâmplă unuia care nu e în „gaşcă” atunci când, pe merit, primeşte un premiu. Asta e o metodă. Cealaltă, mult mai eficace, este să te faci că nu există. Să îi ignori cărţile. Cam ăsta e tratamentul care mi se aplică acum. Ei şi? Uite, eu cred că un text poetic conceput cu talent nu are cum să dispară. E ca o fiinţă care a preluat ceva din vibraţia celui care l-a scris. O să dau un exemplu: pe o tavă/ printre cuburi de gheaţă/ eu îţi dăruiesc proprii mei ochi/ ca să văd prin tine/ cum curge sângele când dormi/ cum îţi deschizi pulpele/ şi ai vrea să fii linsă de lupii din aer. Nu e frumos? Nu e mai „erotic” decât porno- poemele pe care le întâlneşti acum prin revistele literare? Sunt versuri scrise de Virgil Teodorescu, prin anii ’30-’40.
Faceţi parte dintr-o generaţie importantă a poeziei noastre. Şi una a prieteniilor. Se aseamănă ea cu generaţiile poetice de acum?
Credeam că timpurile de atunci, cu atmosfera aia plină de căldură şi prietenie dezinteresată, au dispărut cu desăvârşire. Dar, după lansarea de la Club A, am fost invitat acasă la Răzvan Ţupa. Au fost acolo Andrei Ruse, Claudiu Komartin, Sorin Despot şi mulţi alţii. Se umpluse camera. Eu venisem cu trei studenţi de la Arte Plastice - Irina, Bebu şi Mihai. Am stat pe jos. A fost marfă. S-a ascultat muzică, s-au citit versuri, s-a discutat în neştire. O atmosferă plină de căldură omenească. Nu mă mai simţisem atât de în largul meu de o veşnicie. I-am spus asta şi lui Răzvan. Am repetat, de câteva ori, vizitele. Ultima oară, după garsoniera lui Ţupa, a urmat un periplu prin zona Curtea Veche. Pe la trei noaptea am aterizat, cu un mic grup, într-o discotecă. Se numeşte Suburbia. Eram numai noi într-o sală mare şi goală. Semiîntuneric. Muzici ritmate - în general, rock. Şi, la un moment dat, nu m-am mai putut stăpâni şi am început să ţopăi şi să dau din aripioare, de unul singur. Dar, după vreo două minute, nu mai aveam aer în plămâni, că fumez 40-50 de ţigări pe zi. M-am sprijinit de o coloană, gâfâind. Andrei Ruse a venit imediat la mine, întrebându-mă dacă mi-e rău. Probabil, credea că am făcut un infarct. Şi pe urmă m-am gândit că e bine să te amesteci din când în când cu oamenii tineri. Dar nu prea des, ca să nu-i stânjeneşti. Acum ştiu că ei există. Şi sunt - structural vorbind - asemănători celor din generaţia anilor ’70. E bine. Şi e bine ca ei să ştie că mai există câte un supravieţuitor din vremurile de altădată. Unii de-alde mine.
Uitându-vă în urmă, cum aţi descrie evoluţia poetică a lui V.M. Popa?
Aici m-ai cam încurcat, că nu pot să desprind poezia de celelalte. Pe plan poetic, datorez multe prietenilor care m-au ajutat să mă formez: Dinu Abăluţă, Nora Iuga, George Almosnino. Însă înăuntru, în memorie, e un tot unitar. Un amalgam. Întâmplări, oameni, sentimente, fragmente de cultură. Viaţă. Dragoste de viaţă. Îmi place să mă gândesc la mine ca la o promisiune. Mai sunt sumedenie de lucruri care mă fascinează. Mulajele în ghips şi ceară. Numărul de aur. Energetica subtilă a fiinţei umane. Muzica tibetană. Argintul. Şi câte altele. Vreau să ştiu. Vreau să înţeleg. Cred că am rămas, ca atitudine mentală, pe la 20-30 de ani. Nu am reuşit să devin un blazat. Aş dori ca sfârşitul să vină în timp ce merg, nu în timp ce stau într-un fotoliu şi vegetez.
ale revistei
click aici...
Tarife publicitate
click aici...
