Apare cu sprijinul financiar al
Numărul 32 / 2010
Numărul 31 / 2010
Numărul 30 / 2010
Numărul 29 / 2010
Numărul 28 / 2010
Numărul 27 / 2010
Numărul 25 - 26 / 2010
Numărul 24 / 2010
Numărul 23 / 2010
Numărul 22 / 2010
Numărul 21 / 2010
Numărul 19 - 20 / 2010
Numărul 18 / 2010
Numărul 17 / 2010
Numărul 15 - 16 / 2010
Numărul 14 / 2010
Numărul 13 / 2010
Numărul 11 - 12 / 2010
Numărul 10 / 2010
Numărul 9 / 2010
Numărul 8 / 2010
Numărul 7 / 2010
Numărul 5 - 6 / 2010
Numărul 4 / 2010
Numărul 3 / 2010
Numărul 1 - 2 / 2010
Numărul 45 - 46 / 2009
Numărul 44 / 2009
Numărul 43 / 2009
Numărul 42 / 2009
Numărul 41 / 2009
Numărul 39 - 40 / 2009
Numărul 38 / 2009
Numărul 37 / 2009
Numărul 36 / 2009
Numărul 34 - 35 / 2009
Numarul 33 / 2009
Numărul 32 / 2009
Numărul 31 / 2009
Numărul 29 - 30 / 2009
Numărul 28 / 2009
Numarul 27 / 2009
Numarul 26 / 2009
Numărul 24 - 25 / 2009
Numărul 23 / 2009
Numărul 22 / 2009
Numărul 21 / 2009
Numarul 19 / 2009
Numarul 18 / 2009
Numarul 17 / 2009
Numarul 16 / 2009
Numarul 15 / 2009
Numarul 14 / 2009
Numarul 13 / 2009
Numarul 12 / 2009
Numarul 10 -11 / 2009
Numarul 9 / 2009
Numarul 8 / 2009
Numarul 7 / 2009
Numarul 6 / 2009
Numărul 5 / 2009
Numarul 4 / 2009
Numarul 3 / 2009
Numarul 2 / 2009
Numarul 1 / 2009
Numarul 42 / 2008
Numarul 40 - 41 / 2008
Numarul 38 - 39 / 2008
Numarul 37 / 2008
Numarul 36 / 2008
Numarul 35 / 2008
Numarul 34 / 2008
Numarul 33 / 2008
Numarul 32 / 2008
Numarul 31 / 2008
Numarul 30 / 2008
Numarul 29 / 2008
Numarul 27 - 28 / 2008
Numarul 25 - 26 / 2008
Numarul 23 - 24 / 2008
Numarul 22 / 2008
Numarul 21 / 2008
Numarul 20 / 2008
Numarul 19 / 2008
Numarul 18 / 2008
Numarul 17 / 2008
Numarul 16 / 2008
Numarul 14 - 15 / 2008
Numarul 13 / 2008
Numarul 12 / 2008
Numarul 11 / 2008
Numarul 10 / 2008
Numarul 9 / 2008
Numarul 8 / 2008
Numarul 7 / 2008
Numarul 6 / 2008
Numarul 5 / 2008
Numarul 4 / 2008
Numarul 3 / 2008
Numarul 2 / 2008
Numarul 1 / 2008
Cautare dupa nume autor
Cioran, epistolar
Adrian G. RomilaPe cât de fidel expresionismului în variantă nihilistă, pe atât de redundant şi de previzibil a fost gânditorul român autoexilat în 1937, după numai cinci experienţe auctoriale autohtone, în rue de L’Odéon. Lucrul, desigur, nu a exclus autenticitatea discursului, numai că i-a conferit o consecvenţă care se poate uşor confunda cu manierismul şi autopastişa. Cioran e acelaşi frondeur aneantizant şi în operele „fundamentale”, şi în interviuri, şi în scrisori, încât aproape că e foarte greu să ai surprize de vreun fel anume în legătură cu textele lui, indiferent de genul lor.
Exact asta a dovedit recent descoperita corespondenţă a filozofului din Răşinari cu eseistul austriac Wolfgang Kraus. Aflat cu o bursă la Viena, nu cu mulţi ani în urmă, George Guţu a dat în Biblioteca Naţională Austriacă, între alte documente de arhivă, şi peste un pachet de scrisori schimbate între autorul amintit mai sus şi Emil Cioran. Erau, mai precis, 158 de scrisori ale lui Cioran, două ale Simonei Boué (trimise după moartea ilustrului său partener de viaţă) şi cinci copii după scrisori dactilografiate ale destinatarului austriac. Traduse din germană de fericitul găsitor, aceste misive au căpătat forma unui volum, Scrisori către Wolfgang Kraus. 1971-1990 (Humanitas, 2009), în care sunt incluse şi câteva fragmente din jurnalul interlocutorului lui Cioran. Scurte şi calde, ca ton, scrisorile dovedesc prietenia strânsă dintre cei doi autori, o prietenie întărită prin vizite (mai degrabă Kraus la Cioran), prin schimburi de cărţi şi de opinii, prin mici servicii reciproce. Cât despre Cioran, el tematizează, ca întotdeauna, plictisul existenţial şi oboseala metafizică, absurdul istoriei şi declinul Occidentului, dispreţul faţă de sistem, de public şi de succes, însingurarea, exilul, boala şi bătrâneţea, cu adaosul necesar că, date fiind relaţiile cordiale dintre corespondenţi, confesiunile dezvăluie intimitatea umană şi deconcertant de sensibilă a autorului Demiurgului cel rău. Au făcut-o şi celelalte scrisori ale sale deja publicate, cele către familie, către prieteni, către iubita de bătrâneţe, Friedgard Thoma. E de discutat dacă această „umanitate” exhibată, tipică misivelor intime de oriunde, nu e ea însăşi, la Cioran, tot o formă de histrionism filozofic.
Întrucât orice comentariu în legătură cu redundantele aforisme cioraniene (peste care, de altfel, a curs atâta cerneală) îmi pare deja tautologic, am să ordonez, mai jos, o parte din afirmaţiile trimise prietenului austriac în funcţie de cinci categorii tematice, alcătuite, la întâmplare, după calapodul atât de cunoscut. Astfel, putem citi despre:
Blestemul originilor: „Sunt obosit de cultură, chiar dacă sunt fiul unui popor lipsit de cultură. După cum vedeţi, contradicţiile iraţionalismului nu-mi sunt străine”; „Când de fapt eu mă trag dintr-un popor de ciobani. Echivocul istoriei culturale şi sfâşierea lăuntrică – iată o specialitate a Europei Centrale şi de Est”; „E o experienţă stranie să trăieşti fără limba ta maternă. Dar eu sunt decis să-mi asum şi ultimele consecinţe ale dezrădăcinării”; „Părinţii nesănătoşi procreează numai copii nesănătoşi. De altfel, noi, toate fiinţele, avem o povară ereditară. Moartea nu e decât eliberarea de un blestem”; „În fine, suport consecinţele viziunii mele despre lume. E adevărat că a fi român este un blestem”; „Totul a eşuat în această ţară (România - n.m.). Asta e singura ei originalitate”.
Scrisul ca exorcizare: „Eu unul mă simt absolut incapabil să scriu un roman, lucru pe care îl regret, căci la urma urmelor un roman este modul cel mai bun posibil de a te ascunde, pentru a putea spune totul într-un mod impersonal. Un eseu este mai mult sau mai puţin o confesiune, o atitudine, ba chiar un program”; „Pentru mine, a scrie înseamnă a scăpa de obsesii. Mai întâi terapia. Adevărul vine după aceea”.
Accesele de trickster gnostic: „Creştinismul, mai exact monoteismul, n-a fost pentru mine decât un pretext”; „Creştinătatea a obosit, iar eu o urăsc din cauza oboselii ei. Mai are credinţa vreo şansă? În lumea liberă, din păcate, nu, cu excepţia cazului unei literaturi universale ateiste”.
Agonia Occidentului: „Mă întrebaţi dacă am reflectat la cauzele balcanizării Europei Occidentale. De fapt, nu. Dar nu trebuie să uităm că popoarele din Balcani sunt moştenitorii destrămării statului bizantin. Şi Europa Occidentală nu este ea oare noul Bizanţ?”; „Din nefericire, istoria şi înţelepciunea sunt noţiuni antinomice”.
Singurătatea necesară a scriitorului: „Singura soluţie este ca, atunci când organizezi ceva, să nu crezi în organizare. Un scriitor trebuie să fie în definitiv un egoist. Un egoist precum Dumnezeu”; „Sunt o fiinţă sociabilă care respinge orice formă de societate”; „Nihiliştii trebuie să se ferească în mod special de a deveni autori. Neajunsul de a fi om nu trebuie amplificat de grafomanie. Din fericire, am renunţat la limba mea maternă. A scrie franţuzeşte este pentru mine un disconfort pe care nu-l pot depăşi uşor”.
Interesante sunt fragmentele din jurnalul lui Wolfgang Kraus, publicate de George Guţu la finalul cărţii, cu acordul familiei regretatului autor austriac. Au fost selectate, desigur, doar pasajele referitoare la Cioran, fie la opiniile lui, fie la omul întâlnit în carne şi oase. Comentariile subliniază mereu diferenţa dintre individul real şi textele sale, într-un exces de recuperare a „normalităţii” lui Cioran, camuflată atât de bine sub cinismul aforismelor care l-au făcut celebru sub o cu totul altă imagine publică. „Cioran transpune nihilismul total al Orientului (nihilismul unei disperări de secole) în plan intelectual, în timp ce practica diurnă e omul pe care te poţi bizui cel mai mult, omul cel mai săritor”. Kraus reproduce fragmente de discuţii, convorbiri telefonice, gesturi şi scene care să-i întărească părerea despre prietenul său. Uneori portretul capătă concreteţea unei fotografii instantanee, făcut, cel mai probabil, imediat după o vizită la autorul Tratatului de descompunere. Notaţiile diaristice sunt însoţite mereu de entuziasmul reconfortant al amintirii proaspete: „Ieri, la orele 8, la Cioran şi Simone, imensă bucurie. El, ca întotdeauna, cu chipul puţin zbârcit, dar tânăr, rapid, precis în mişcări, vânjos, rustic, părul alb ridicat, căzându-i parţial pe frunte. Ochii mari, albaştri, îi strălucesc veseli, umorul său te încălzeşte, amărăciunea care răzbate din scrierile sale este bine păstrată acolo. Simone echilibrează totul, el emană mulţumirea unui om fericit. Nu se lamentează – coboară şi urcă şapte etaje zilnic, de cel puţin patru ori pe zi, cu sacoşele de cumpărături, deseori foarte grele, uneori cu geamantane pentru călătorii, ştiu că are dificultăţi de vedere, temeri imaginare etc. - «merge, merge». Râsul lui încurajează, oricum, are 73 de ani, iar moartea nu e prea departe. E admirabilă atitudinea lui, din care emană bucuria de a trăi şi gratitudinea, indiferent cum scrie şi cum a scris”. Până şi războiul „budist” al lui Cioran cu un Dumnezeu creştin care a ratat creaţia e scuzat de Kraus prin divorţul dintre texte şi om şi prin originea sa estică, predispusă la sfâşieri: „Nevroza profundă, persistentă a ambiţiosului, un anahoret care deviază spre gnoză, glorificându-l, admirându-l negativ pe demiurg. Îl caută pe Dumnezeu, dar acesta îi scapă din cauza aşteptărilor sale exagerate. Un gnostic lipsit de modestie, de umilinţă, de gratitudine, ceea ce însă nu e valabil pentru viaţa lui particulară. La Cioran se arată axa directă dintre Teba, Balcani şi latura ortodoxă a Sibiului”. Prietenia strânsă dintre cei doi intelectuali poate acoperi, până la urmă, ca orice legătură bazată pe afinitatea de idei (cei doi se aprobă reciproc în multe dintre discuţii – Cioran îi laudă cărţile şi-i cere mereu cu anticipaţie capitolele), asperităţile inerente zăbovirii în preajma unui critic solitar al dezordinii universale.
Apărută înaintea unei eventuale ediţii germane a Scrisorilor către Wolfgang Kraus, antologia lui George Guţu pune sub semnul îndoielii caracterul definitiv încheiat al publicării operei lui Emil Cioran şi al sinuosului său parcurs personal.
ale revistei
click aici...
Tarife publicitate
click aici...
