Poesis

Mă plĺng de viu

N-am încredere în mama. A intrat în viaţa mea

fără să ştiu. A plecat fără să ştiu.

Ai nevoie de mîini puternice,

de trădări brutale, cred că mi-a spus.

Ţi se întîmplă lucruri bune.

Ai femei care îţi îmbracă pielea.

Ai prieteni care îţi ştiu numele, cred că mi-a spus.

Cunosc lucrurile vagi

şi voi scrie din memorie biografia morţii.

Sînt un spectacol înduioşător

şi am destinul unui port aproape de gară.

Mă plîng de viu şi rîd în hohote de mine...

Între oasele frunţii

Prieteni, nouă ne-a dat Dumnezeu,

ca pe o aşchie între oasele frunţii,

darul acesta: să ne vedem scena din urmă.

Şi-i mulţumim pentru asta.

O margine de drum,

un braţ de apă curgătoare, un cîmp deschis,

văzute fiecare aievea.

Astfel, păşim cu îndrăzneală, ştiind că nu vom pieri.

Netemători de dintele şarpelui, de foc sau de fier, purtînd icoana

decorului ultim, ca o amintire vie.

Iar cînd vom vedea înainte,

fiecare după puteri, cireşul negru sau pietrele albe

din icoană,

vom păşi neşovăielnic, ca unii care ştiu

că nu e drum înapoi.

Vom păşi dincolo şi-i vom mulţumi lui Dumnezeu

pentru darul acesta,

cu faţa-n ţărînă, sorbindu-i colbul de pe gleznă.

Mâna mea

Oraşul este indiferent

ca măruntaiele unei păsări de noapte înjunghiate.

Tu ştii că sărbătorile sînt perfecte

să îmbătrîneşti mult şi singur

sub masca fericirii de ocazie: eşti înduioşătoare

ca un ateu aprinzînd lumînări pentru morţi

în ideea că nu se ştie niciodată.

Mîna mea ca o viperă

îngheţată între sînul tău şi cearşaful cu urme

de trupuri şi somn.

Mîna mea ca un animal dispărut

într-o rezervaţie de animale-mblînzite.

Sînt vinovat pentru mai multe zile. Mîna mea îngheţată

e singurul monument pe care-l ridic.

Ca un cearşaf alb într-un război alb.

Sărut ratat

Dintre minciuni, iubirea e singura inutilă

(ca o linguriţă exactă la ceaşcă atunci când nu pui zahăr în ea);

măsura banală a lipsei de imaginaţie - iubirea.

Vagoane de literatură doar să acopere provizoriu

puţinătatea, pateticul şi ridicolul coitului.

Mulţimi de tomuri, tratate, volume, să ne asigure

că există un ceva după ori înaintea

intromisiunii.

Multe vorbe... Iar poemul e

forma de ingenuitate a unei actriţe porno

care crede în Moş Crăciun.

Poemul e măreţia laptelui strivit între dinţi,

pe care am cunoscut-o.

Poemul e un sărut ratat cu o femeie trecută.

alo

am vorbit cu mama azi-noapte.

„alo! alo!”, a spus şi-apoi m-a ascultat într-o tăcere metalică.

i-am povestit înfrigurat ultimii treizeci de ani

fără ea ca şi cînd ar fi fost o sărbătoare continuă

şi fiecare înfrîngere o invitaţie la bal.

„alo! alo!” a spus şi-a început să plîngă ca un copil prost. am alinat-o

povestindu-i două fotografii uzate din care o ştiu

nepoţii ei. i-am explicat cum a fost prima zi

de şcoală. cum am înfiat primul cîine vagabond.

cum mă strîngeau pantofii noi la prima nuntă.

„alo!” a spus şi s-a închis.

mamă, ai tăi au uitat că locurile de veci

pe pămînt se plătesc o dată la treizeci de ani. sau

n-au numărat anii cu grijă. bref, nu mai ai loc pe pămînt.

să mă mai suni din senin

chiar dacă telefonul e vechi şi legătura proastă.

există riscuri

mă săruţi ironic

iubeşti aerul sărat

presupui că hazardul e plictisitor

bărbaţii sînt un şir de chirurgi