Iubirea socială, păcatul şi doctoratul. Noaptea degradată (fără stele?)

George Arion, Cameleonul,

revista Flacăra şi Editura Tritonic, roman

După cum probabil se ştie, George Arion este nu doar un bun ziarist, mai ales autor de interviuri, dar şi  un prolific a­u­tor de romane poliţiste. Se pare că genul îl distrează şi îl pa­sionează. Căci - cum iarăşi se ştie - de rentat, o colaborare cu Tritonic n-are cum să renteze decît Tritonicului. Came­leonul este un roman poliţist serios, bine scris, cam schematic pe-alocuri, cu o întorsătură care rezolvă finalul fără a-l rezolva. Acţiunea, ceea ce e şi mai atractiv pentru cititorul român, se petrece în Bucureşti prin anii 1990. George Arion reuşeşte foarte bine fundalul mediului bucureştean postrevoluţionar, personajele secundare fiind de reţinut. În Capitala răvăşită de tranziţie şi doldora de infractori apare un justiţiar anonim, perfect deghizat, imposibil de prins, care dezleagă situaţii imposibile, de la răpiri la atacuri armate şi de la ucideri de tîrfe la dejucarea unor asasinate de politicieni. Trama aduce oarecum cu cea a lui Bogdan Teodorescu din Spada. Acolo, însă, miza e pe mediul social-politic-gazetăresc, aici primează aventura şi intriga de spionaj. Nu o să vă dau cheia misterului, de altfel aş spune că nici autorul nu o dă, eventual sugerează cîteva soluţii. Voi spune doar că avem un roman de aventuri tipic, bine închegat, cu protagonişti foarte interesanţi. Uneori, pe George Arion îl mai trădează auzul şi parfumează excesiv rostirile argotice. În rest, spre deosebire de multe ale genului, cartea e de citit, dar şi de păstrat spre o recitire.

Catia Maxim, Ghici pe cine iubesc eu?,

Editura Semne, roman

Tentaţia romanului de dragoste nu ocoleşte niciun potenţial autor. Dar genul implică, mai ales acum, la sfîrşitul istoriei (literaturii), dificultăţi insurmontabile. Pe cine interesează pe cine iubeşte personajul? Adrian o iubeşte pe Corina, dar nu vrea să o abandoneze pe Smara, soţia lui legitimă. Nu vrea nici măcar să-şi scoată verigheta cînd e cu amanta. De aici apar mici scandaluri, discuţii, filozofări, nimic din gesturile definitive ale Julietei sau ale lui Romeo. Personajele  se despart, îşi împart destinele şi le reiau, dar destine de toată ziua, încît, dacă nimic nu zic senzaţional, dar neobişnuit măcar, nu se petrece, este firesc să ne întrebăm, cititori avizi de noutăţi, la ce bun lectura. Rela­tarea este suplă, corectă, a unei autoare care ştie carte, dar fără viraje stilistice şi schimbări de perspectivă care să ne bucure. În lipsa unei acţiuni palpitante, măcar stilul povestirii să aducă un suspans. Pe scurt, o carte printre altele, liniştită, una care nu produce revelaţii.

Daniela Gifu, eu, tu şi El – oglindiri spirituale,

Editura Limes, eseuri

Oricît ar fi cineva de credincios, interpretarea la vedere a textelor sacre, cu trimiteri la întîmplări reale, alese drept pilde pentru aplicarea în viaţa cotidiană a scripturilor, dă un sentiment de jenă, de stinghereală. Dacă autorul, în acest caz o autoare doctorandă în filozofie, nici nu are harul literar necesar (pildele alese din experienţa personală sînt povestite prost), această senzaţie de mîncărime pe piele creşte. Chiar frazele, să le spunem eseistice, de interpretare, sînt stîngace şi întunecă eventualul raport cu cele sfinte. Au ceva uscat, de proces-verbal din vremea şedinţelor UTC, deşi, probabil, autoarea, născută în 1973, nu a apucat prea multe: „O primă manifestare a iubirii semenului este iubirea socială, adică să slujim prin cuvînt, prin faptă, prin gînd binele comunităţii“. Primă manifestare! Apoi: „Aici nu luăm în considerare trîndăvia pentru că atunci am deveni părtaşi la păcatul lenei“. E explicit, nu? Apostolul Pavel  „spunea clar“. Acest calc al limbii de lemn aplicat scripturilor, şi sînt numai trei exemple din acelaşi paragraf, ar putea constitui o încercare a credinţei pentru că, numai citind asemenea  „predici eseistice“, îţi vine să fugi în braţele Satanei, căutînd scăpare. Iată cum o carte care se vrea a spiritualităţii creştine duce credincioşii în sminteală şi fugă de sacralitate! Daniela Gifu, mari păcate îţi luaşi pe suflet înainte să-ţi iei (de pe suflet) doctoratul!

Adrian Frăţilă, Revelion cu Zorro,

Editura Tibo, roman

Despre Adrian Frăţilă am scris des pentru că mobilitatea şi viteza lui mă obligă. Revelion cu Zorro e un nou roman, unul dintre cele mai bune ale prozatorului care e şi poet şi alternează genurile. Este un roman de aventuri, cu un mister şi cu alunecare spre fantastic, dar şi spre literatura de spionaj, oarecum în siajul cărţilor de tipul Dan Brown. Un mister ancestral reverberează în  contemporaneitate, descrisă de altfel suculent. Personaje banale se intersectează cu iniţiaţi şi conspiratori mondiali, totul foarte alert şi cu mult suspans. Finalul, unul surprinzător, aduce explicaţia  completă ca la Sir Conan Doyle. Ar fi un thriller dacă n-ar fi şi un roman de moravuri, cu găselniţe derutante, precum sigla Z, care nu vine de la Zorro, cum se enunţă ca pistă falsă la început, ci  de la… o să vedeţi dumneavoastră. Acest roman reuşit merita o redactare mai atentă. Autorul l-a scris, cum se pare, foarte repede, sedus probabil de ideile pe care le găsea şi a lăsat destule stîngăcii mărunte ce puteau fi eliminate de un redactor atent, greu de găsit în ziua de azi însă. De asemenea, Editura Tibo a tipărit în condiţii proaste cartea, cu un corp de literă urît, cu pagini înghesuite, copertă care se exfoliază etc. O nouă ediţie, periată bine şi tipărită decent ar fi un dar pe care volumul şi autorul îl merită.

Dinu Kivu, Rezistenţa prin teatru,

revista Teatrul şi Editura Tracus Arte, publicistică

Toţi cei care l-au cunoscut pe Dinu Kivu (1942-1989) l-au apreciat. Nu fac excepţie. Chiar dacă l-am întîlnit doar de cîteva ori, la cenaclul revistei Teatru, în ultimii doi ani ai comunismului, care au coincis, din păcate, cu ultimii doi ani ai vieţii sale. Inteligenţa sa şi darul expunerii clare şi concise a punctelor de vedere impuneau. Un uşor nonconformism se regăseşte în cronicile sale, adunate în volumul Rezistenţa prin teatru. Prea multă liberă cugetare, în raport cu dogmele epocii, cronicarul profesionist nu-şi putea permite. Trăia din ce scria şi publica, iar cenzura era aspră. Se observă limpede în volumul adunat din manuscrisele regretatului critic teatral de Ionuţ Kivu şi Luminiţa Vartolomei că în 1968-1971 tînărul de-atunci era bătăios şi tran­şant, mai apoi trebuind să-şi adapteze tonul la o presiune tot mai puternică asupra gîndirii.  În secţiunile de portrete, trasate unor dramaturgi, regizori, actori, ca şi în interviurile luate acelor tipuri de creatori, Dinu Kivu se arată mobil, inteligent, în general, tolerant. Prin cronicile şi portretele lui Dinu Kivu, avem o reconstituire interesantă a teatrului românesc scris şi jucat într-o lungă perioadă: 1964-1989. Textele din volum sînt transcrise după manuscrisele autorului, şi nu, cum ar fi fost normal şi riguros, după cele publicate (adăugînd la nevoie ceea ce a căzut sau s-a lipt în urma intervenţiei cenzurii). Astfel, texte publicate nu au fost incluse pentru că nu se (mai) regăseau în arhiva regretatului autor. Deşi recunoscut într-un preambul, acest procedeu este nefiresc şi o viitoare ediţie trebuie să ne restituie ceea ce s-a omis în volumul de faţă.

Victor Cubleşan, Petru Dumitriu
romancier, Editura Limes, critică literară

Subiectul este ofertant şi premisele anunţate de autor în argument sînt rezonabile. El vrea să descopere chipul autorului, şi nu al omului, ceea ce e justificat pentru un critic. Îşi propune să descopere particularităţile operei sale şi să vadă care ar fi moştenirea lăsată de Petru Dumitriu romanului românesc. De fapt se poate vorbi cu greu de o moştenire şi însuşi criticul abandonează această căutare. De asemenea, deşi enunţă căutarea autorului, acelaşi critic se ocupă destul de mult de biografia lui Petru Dumitriu omul şi face apel la interviurile binecunoscute acordate de el. Sigur, Victor Cubleşan îşi cunoaşte omul, personajul, ca şi opera lui, insistînd, de pildă, asupra cromaticii ochilor atribuite de Petru Dumitriu personajelor, ceea ce nu mi se pare relevant. Cu toate acestea, e o anumită risipire în volum, nu e clar unde şi spre ce se adună detaliile şi care sînt concluziile. Materialul e format din nume­roase ipoteze lansate cu elan şi constatări de detaliu care nu încheagă o realitate, un portret de autor. Enunţurile par a nu fi ur­mate de demonstraţii sau poate nici nu sînt. O notă rea, aparte, o primeşte redactarea. Este cam neglijentă, ceea ce, pentru un probabil universitar, nu e deloc un lucru de trecut cu vederea. Numele oraşului München apare obstinat cu u în loc de ü, literele mai lipsesc de prin cuvinte, anumite fraze sînt obscure, iar altele contrazic afirmaţii anterioare, încît punctul de vedere al autorului nu poate fi aflat. O nouă ediţie revizuită ar fi necesară.

Constantin Kapitza, Viavgor,

Editura Granada, poezie