Poezie tânără

„Plin de merite, şi totuşi în chip poetic, locuieşte

Omul pe acest pământ.”

Holderlin

Îngrijire omenească

Acea colivie ce închidea omul

cu o pereche de aripi imense

s-a spart, spre mirararea tuturor celor

care ştiau despre colivii

că se deschid.

Dar, da, coliviile se sparg

de o simplă boare marină

sau de golul dintre doi copaci.

Din vârful unor trepte rudimentare

a coborât acel om

într-o stradă banală

într-un aer citadin, perfect lumesc, perfect divin

pentru o la fel de pământeană căutare

pentru o căutare de păduchi

pentru o căutare  de suflet sau de un somn adânc.

Omul are dreptul la o potecă pe care se merge intens.

Nu vorbesc emfatic despre întâiul alungat,

nici despre lucrarea

desprinsă din unghia dumnezeiască.

Iubesc să-l văd pe omul din fiecare

într-un tablou

cu un soare puternic, de penel nebun,

răsfrânt peste un câmp reticent

pe care trece paşnic

omul,

acel om,

acest om,

tu sau oricine.

Pământul meu de inimă

a căzut pe gânduri

când l-am întrebat

cât timp va mai pune în ceasul stricat

al oamenilor din care am crescut

fiind un vâsc nerecunoscător şi de uscat.

Pământul mocirlos, duhnind a mlaştină necruţătoare

tăcea îndărătnic,

şi nu ca un bătrân cu înţelepciune de viaţă,

dar ca un om de rând răzbunător şi plin de sine.

Ei nu mai au timp în viaţa lor

nici măcar cât îi ia unui om

să uite de un altul,

nici apă în care să poată intra pentru o nouă fire

nici lucruri care să îmbătrânească

pe un miez neschimbat.

E crudă suferinţa pe care nu o ţin în piept.

Undeva, între pierdere şi stuf, a rămas grija mea

pentru viaţa lor ca un ceas stricat.

Bătrâna Marea

Au dreptul să vorbească despre viaţă

cei pe care îi visezi

şi visul în care apar îl numeşti sărbătoare.

De două ori am visat-o pe Marea.

De fiecare dată Marea îmi arăta cerul.

Primul cer a fost întunecat.

Al doilea cer a fost înroşit de apus.

Mai multe ceruri nu mi-a arătat Marea.

Ce este de luat din mâini bătătorite?

Ce altceva decât un pui de fazan

găsit în sfâşietoarea baltă?

Acest cimitir ce îşi amestecă morţii

cu lemne putrede de lotcă.

Ce este de amintit dintr-o bătrâneţe la marginea lumii?

Nimic altceva decât o copilărie frumoasă,

decât sublimul de a te chema Marea

şi de a veni în somnul celor vii pentru a le arăta cerul.

Îmi amintesc buchete de liliac

pe care Marea le rupea din grădina ei.

Şi nu este de amintit liliacul,

dar faptul că Marea îl rupea

Îl rupea

Îl rupea

îl rupea din iubirea unei bătrâne

care se numea simplu

 Marea.  

Pradă fără timp

Timpul este ca priciul unei feline

de a rupe din pradă bucată cu bucată

în fuga ei agonică

sau de a-i da sfârşitul umilitor şi fără suferinţă.

Dar cum să pui capăt splendorii sângelui

care ţâşneşte din prada vie

încă alergând

pulsând încă?

Natura îi dă morţii cea mai puternică bătaie de inimă.

Acea bătaie de inimă pe care viaţa

nu o cunoaşte nicicum, nicicând.

Eu am mâncat pământ cu nişte zei

Dragă domnişoară,

Îţi aduc din nou pe masă rubaşca

murdară la guler.

Zon chinuit de gâtul aspru.

Eu am mâncat pământ cu nişte zei.

Când te aşezi pe scaun el îţi întinde paharul cu votcă.

Este sărac, desigur, moartea epatează în zdrenţe,

îşi alege meschinării de soi.

Te obligă să-l iubeşti slinos, deşirat, bărbos.

Îl voi aduce înaintea ta mereu