Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Proza

        Daniel Octavian Bejan


Iată un tânăr prozator care a redescoperit virtuţile povestirii şi ceremonialul povestitului. Care ştie ce vrea în şi din literatură. Şi vrea să-i ofere cititorului răgazul pentru poveste, de care el are atâta nevoie într-o lume a imediatului, a efemerului. Scrisul acestui tânăr prozator vine din Sadoveanu, din Gala Galaction şi de la alţi, puţini meşteri povestaşi.  Dar ce povesteşte Daniel Octavian Bejan şi cum povesteşte sunt amănuntele care îi aparţin. Şi care îl reprezintă pe scriitorul născut, iar nu făcut.


Cornelia Maria Savu


 


Lui Daniel Octavian Bejan îi plac poveştile şi are un dar de a le spune nu foarte des întâlnit în zilele noastre. Poveşti tulburătoare, cu parfum greu, oriental, poveşti din vremurile de demult, cu vorbe meşteşugite, cu personaje venite de pe tărâm de basm sau de legendă, cu tâlcuri care uneori scapă la o primă şi, vai, grăbită lectură. Dar şi poveşti pline de umor şi o inventivitate lingvistică de invidiat, de un sarcasm care atinge adesea grotescul, poveşti fantastice, dar realiste despre vremurile pe care le trăim şi personajele care populează aceste vremuri.


 


 Lucia Verona


Istovire


Tatălui meu,


Din ecoul cuvintelor rosturi se nasc


Şi din rosturi furtună fără de veac


Nu-i nici foc, nu-i nici fum


Când în drum nici  un vreasc


Nu clădeşte ispitelor drum  


 


Îi luaseră anii din semeţie lui coconu Todiraş, dar puseseră în loc minte bună şi tihnă, dimpreună cu părul cărunt. Vălătuci de colb, stârniţi de călcătura domoală a cailor, se rădicau de sub copite, aşezându-se apoi cuminte, dinapoia drumeţilor.


Avram simţea istoava pătrunzându-i oasele şi firea, cum mergea cu puţin dinapoia lui coconu Todiraş, aşa cum era buna rânduială şi cuviinţă. Buzele îi erau arse de sete şi de colb, iar spatele se gârbovea de povara anilor şi de truda drumului, dar nu cuteza să frângă liniştea aceea tihnită, în care îşi lăsau duse trupurile şi gândurile. Departe erau gândurile coconului Todiraş, netulburate de mersul molcom al cailor ori de minunăţiile ce se arătau în cale. Se deschiseseră parcă toate cămările cerurilor când tocmise Dumnezeu pământurile acestea ale moldovenilor. Munţii vegheau cucernici de-a dreapta şi de-a stânga şi, deopotrivă, din faţă şi de-a-ndărătul, fără semeţie trufaşă, cu blândeţe şi chibzuită rânduială, împodobiţi cu falnică haină verde şi şireturi şovăitoare de apă rece şi limpede coborându-le de pe tâmple, prelungindu-se apoi ca nişte de preţ fireturi către poalele de cetină şi iarbă crudă. Undeva, către zare, un pisc mai răsărit, pleşuv, dar înţelept şi luminat de sfânta lumină a soarelui îşi iţea creştetul peste umerii fraţilor săi, veghind cu sfioasă grijă pasul călătorilor şi dulceaţa amurgului acela fermecat, înfiorat de cânticul paserilor.


Nimic dintre acestea toate nu vedea conul Todiraş. Pornise hagiu la drum, însoţindu-se doar cu Avram, bătrâna sa slugă şi pretin, fără a-i spune o vorbă despre unde şi de ce vor fi pornind. Şi nici nu era temei de prisos de vorbe, căci drumul acesta nu-i era străin lui Moş Avram şi nici soroacele cele împlinite.


Moş Avram îi fusese slugă şi străjer încă din pruncie. Încă de pe când se ştia copil aşa şi-l amintea pe Moş Avram, cu plete albe şi licăriri domoale în privire; iar anii mai răriseră poate din plete, dar fără a clinti luminile blânde din ochii bătrânei sale slugi. Nu-l ţinea de slugă, ci de dulce pretin al inimii sale şi de aceea îl luase cu sine în acest sfânt pelerinagiu. Va fi ştiind dânsul singur, Moş Avram, către ce pornesc şi de ce, fără prisos de vorbe şi sfat.


- Poposim, Moş Avrame? - întrebă cu glas cuminte coconu Todiraş, cerând parcă încuviinţare de la cel mai vârstnic şi mai înţelept.


- Apăi am poposi, cucoane, dacă zici. Că uite… se aşază întunericul şi nu vom găsi nici han, nici casă de gospodar în cale, aşa că aici îi la fel de bun loc de popas ca oricare altul.


- Precum zici. 


Moş Avram deshămă caii, lăsându-i să pască, după voie, pe malul pârâului, unde era iarba proaspătă şi grasă, apoi începu să caute surcele pentru foc, lăsând pe coconu Todiraş cu frământarea minţii sale. 


- Ei, boierule... la toate le vine o vreme. Dacă aşa ai socotit, că amu e vremea, apăi aşa sa fie. Că aşa e legiuiala, tu singur să socoţi când să pornim.


Bătrânul vorbea cu sine aşa cum făcea ades, şi nu din sminteala vârstei, ci că aşa îi era firea. Cum alţii îşi vorbesc pe dinăuntru gândurile, Moş Avram şi le lăsa slobode pe gură. Îl crescuse de mic pe coconu Todiraş. Şi, dinaintea sa, pe tatăl acestuia, pe boierul Ionaş, cel blând la fire şi cuminte ca o fată de om sărac, iar dinaintea acestuia, pe tatăl boierului Ionaş, pe boierul Costea cel aprig; şi dinainte pe părintele său, Nechifor cel blând şi cu aleasă chibzuială şi ştiutor de carte veche şi bune rânduieli, urmaşul lui Ioan, cel tăcut... şi tot aşa mergând dinapoi pe firul vremii până la...  


Coconu Todiraş stătea răzimat de un stejar bătrân precum lumea, alături de care îşi alcătuise culcuş. Era stinsă văpaia tinereţii în ochii săi negri. Părul se nămeţise cu totul, iar fruntea avea brazde adânci, zălog al trecerii vremii şi al zbuciumului vieţii. Doar semnul de pe tâmplă rămăsese neatins, întocmai cum îl avusese de când se ştia. La tâmpla dreapta pielea era albă ca zăpada mieilor, alcătuind forma unui hulub ascunzându-şi capul sub aripă. Acolo era semnul, neatins de ani.


Gândurile lui coconu Todiraş umblau slobode, fără a le ţine dânsul frâu ori socoteală. Mâine, până în amiază, va fi ajuns la Huluba, unde înaintaşii săi rădicaseră sfântă monastire şi unde, tocmită în piatra muntelui, se afla săpată şi cripta înaintaşilor săi. Până în seară totul va fi isprăvit, de bună seamă. 


- Iaca, boierule! Moş Avram frânse zorul gândurilor lui coconu Todiraş.


- Ce-i, Moş Avrame? - se miră coconu Todiraş, trezit parcă din visare. Apoi văzu potirul în mâna bătrânului său pretin şi îl luă la dânsul.


- Aşa cum e rânduit, boierule! - spuse Moş Avram cu linişte în glas. 


Bătrânul servitor aduse apoi o ulcică smălţuită, având zugrăvită pe dânsa un hulub alb ţinându-şi capul sub aripă, întocmai ca semnul de pe tâmpla boierului. Rupse pecetea ce ferea vinul din ulcică de vătămarea aerului şi umplu potirul lui coconu Todiraş, apoi se aşeză alături în tăcere.


- Da... - spuse cu glas stins coconul Todiraş - cum e rânduit... întocmai. Ei, Moş Avrame, iubite pretin al meu... cum au trecut anii? Mi-ai fost slugă de nădejde şi tovarăş drag, aşa cum dinainte ai fost tatălui şi strămoşilor mei... Nu vei fi având moarte, dumneata, Moş Avrame?


- Ei, cum nu, boierule? - răspunse degrabă bătrâna slugă.


- Câţi ani vei fi având, Moş Avrame?


- Cine mai ştie? Socoteala anilor e fudulia cocoanelor şi bucuria cămătarilor! - răspunse Moş Avram cu  jucăuşă clipire în ochi. Doar cocoanele cele ţin socoteala anilor, ca să le ştie împuţinarea când sunt întrebate; ori cetitorii în hronici. Pentru omul de rând numărul anilor e ca apa din râu: curgătoare şi de neoprit, de nesocotit. Şi doar netoţii o vor socoti. Mai de preţ ni-i rânduiala anotimpurilor, care-s de semănat, care de cules... Anii... ca apa, boierule.


- Ca apa... Da... ca apa... Curge mereu chiar dacă ţie nu-ţi va mai stâmpăra setea... Dar dumneata, Moş Avram... Vei fi având, de bună seamă, mai mult decât patriarhii din cartea sfântă, Moş Avrame... Moş Avrame, Moş Avrame, ce taine vei fi ascunzând dumneata... şi câte minuni vei fi văzut în anii dumitale... şi nu le vrei spune...


Moş Avram nu răspunse nimic, ci doar înteţi focul, ferindu-şi privirea.


- Moş Avrame, Moş Avrame... - oftă boierul - am îmbătrânit... aşa am îmbătrânit... Şi când mă uit la dumneata... ehei... Moş Avrame, Moş Avrame. Multe voi fi făcut fără socoteală... ori cu rea chibzuinţă în anii mei... Şi de multe ori mi-ai dat dreaptă povaţă ori de ispravă dojană... dar nu întotdeauna ţi-am ştiut plăti, nici am ştiut a te asculta. Aşa e viaţa omului... Doar spinarea gârbovită ştie judeca patima tinereţei falnice... Că aşa e tocmită firea omului: adună vitejii şi fapte de vremelnică fală, dar, la bătrâneţe, dintre acestea niciuna nu-i rămâne pe răboj, ci doar păcatele cele neplătite... Iar cu dânsele pleacă mai departe, fără vreme de îndreptare.


O buhă îşi scutură glasul undeva peste crengi, binecuvântând liniştea nopţii. Coconu Todiraş oftă adânc de gânduri grele şi de istoavă, apoi grăi către bătrânul său tovarăş:


- De un lucru doar îmi pare rău, Moş Avrame, că nu m-a învrednicit bunul Dumnezeu de urmaşi în toţi anii mei.


- Ei, boierule, cine le ştie pe toate? - glăsui cu înţelepciune Moş Avram.


- Cum? Ce vrei să spui, Moş Avram? - se miră de aşa vorbă coconu Todiraş.  


- Cum? Nimic, boierule... gândeam cu glas - răspunse degrabă bătrânul. Apoi luă potirul din mâna boierului şi îl înveli cu grijă. Aduse, după aceea, o desagă de unde scoase un rând de haine ponosite şi le aşeză în faţa boierului.


Coconu Todiraş privi cu mirare parcă spre Moş Avram, apoi, cu un oftat, începu să îşi lepede straiul cel mândru, schimbându-se în haina veche şi târnosită. Aşeză straiul boieresc cel  fălos, cusut cu aur în mătasă, bătut cu pietre scumpe, lângă Moş Avram. Bătrânul său tovarăş îşi făcu cruce largă şi, ţînând capul plecat, îngenunche dinaintea boierului. Boierul oftă uşor, cu stinsă suflare, apoi întinse mâna spre vechiul său pretin. Moş Avram mai făcu degrabă trei cruci adânci şi sărută mâna stăpânului său, care mână i se aşeză pe creştet cu blândeţe, mângâind şi dând binecuvântare. Parcă şi pârâul din preajmă îşi domolise glasul, spre a nu tulbura liniştea solemnă a acelui ceas. Moş Avram se rădică încet, fără grabă, şi apucă hainele de fală ale lui coconu Todiraş, aşezându-le în foc una câte una. Cei doi tovarăşi priveau în tăcere cum focul mistuia vestmintele acelea scumpe şi, o dată cu ele, şi fala lor de nimic. Şi parcă şi alte lucruri neştiute şi nevăzute se prefăceau acolo în cenuşă o dată cu straiele. 


Când focul se hrăni şi cu ultimul colţ de strai, Moş Avram luă ulcica deschisă mai devreme şi vărsă prisosul de vin peste foc, domolindu-l, isprăvindu-l de tot apoi. Liniştea şi întune­ricul se aşezară peste toate. Iar noaptea întinse peste toate haină cernită de întuneric şi tihnă. Şi peste fiară ori buruiană, peste drumeţ ori gospodar, peste argat ori domnitor, întinse pace şi odihnă binecuvântată, lăsând calea liberă doar tâlharilor şi lunei, candela îndrăgostiţilor şi lampa hoţilor.


În zori, cei doi tovarăşi purceseră la drum, iar la amiază, după cum erau socotiţi, au ajuns la mănăstirea Huluba, unde au făcut închinare, aprinzând lumânări pentru vii şi pentru morţi. Au făcut apoi danie de bani şi au zăbovit vreme scurtă la masa stareţului, unde au găsit vorbă bună şi bucate sărace, dar trudite şi împărţite cu inimă curată. L-au pomenit, cu pioasă aducere aminte, pe Ionaş, părintele boierului, şi au făcut mustrare zugravilor, care prea fără tragere de inimă lucrau la curăţarea şi împrospătarea picturii bisericii.


Când soarele începu să grăbească spre asfinţit, au sărutat mâna părintelui şi şi-au luat rămas bun, grăbind spre muntele din spatele monastirei. Muntele cel negru era singurul din tot locul neîmbrăcat în verdeaţă, parcă alungat dintre semenii săi. La poalele sale, în stâncă, era săpată o bortă. Acolo se afla cripta strămoşilor lui coconu Todiraş. Boierul zăbovi o clipită la intrare. Simţi cum răsuflarea i se îngreuna sub nevăzută povară, iar ochii i se tulburau. În piept, inima i se frământa de neştiută nelinişte. Îmbrăţişă, încă o dată, cu privirea toată minunăţia acelui loc, spinările înverzite ale munţilor şi sfioşenia de purpură a amurgului, apoi, cu pas şovăielnic, pătrunse înăuntru închinându-se, urmat de Moş Avram, bătrânul său tovarăş şi sfetnic.


Înăuntru locul era îngust, luminat doar de pâlpâirea plăpândă a unei candele. Avea o linişte şi o sfinţenie aparte inima aceea săpată în munte. Pe părete era zugrăvită o hulubă albă, cu capul închinat sub mângâierea aripei - întocmai ca cea care, de atâta amar de vreme, istovea pe tâmpla lui coconu Todiraş. Sub hulubă, jos, doar o piatră întunecată, de măsura unui stat de om, lucioasă, şlefuită parcă de multă trecere peste ea.


- E vremea... - şopti Moş Avram cu capul plecat, întinzând mâna către coconu Todiraş.


- Da... - abia suflă coconul.


Coconu Todiraş îşi scoase de pe deget inelul cel vechi, cu pietre alcătuind formă de hulubă şi îl întinse bătrânului.


- Moş Avram... - rosti cu glas stins boierul - aici e doar o criptă... doar una... Unde... - lăsă întrebarea spânzurând în aerul rece...     


- Întocmai! - răspunse bătrânul servitor.


Coconu Todiraş întinse mâna, spre ultimă sărutare, vechiului său pretin. Moş Avram păstra aceeaşi lumină neistovită, clipocind în apele albastre ale ochilor, dar spinarea sa pierduse gârboveala, iar chipul i se luminase de parcă o mână minunată spălase toată trecerea anilor de pe dânsul. Coconu Todiraş plecă uşor capul a înţelegere, apoi, în tăcere, îşi netezi uşor straiul ponosit, îngenunche, rădică privirea către huluba zugrăvită pe părete. Ochii i se tulburaseră peste măsură, dând cale unui bob de lacrimă. Se întinse cu linişte  pe piatra aceea întunecată, cu capul spre hulubă, îşi aşeză mâinile pe piept şi închise ochii. Moş Avram puse inelul pe piatră, lângă hulubă şi, închinân­du-se, suflă şi stinse candela, păşind apoi afară, cu pas uşor, pios, să nu tulburea liniştea celor neştiute.


Moş Avram sta răzimat de peretele de piatră al stâncii, afară, în faţa criptei. Oftă adânc. Noaptea luase în stăpânire lumea, cu oamenii şi dobitoacele sale. Nici luna, nici vreo stea nu tulburau întunericul desăvârşit, de cerneală. Bătrânul rămase aşa, cu ochii deschişi, la acest tăcut şi rânduit priveghi, cu sufletul greu şi cu perdea de lacrimi, care nu primiseră învoială, aşternută pe ochi. Iar ceasurile curgeau pe lângă el mai uşoare ca aerul, tăcerea acoperea totul ca o ceară aleasă. Doar şipotul pârâului vestea curgerea apei, precum curgerea anilor...  


O geană de lumină se rădică sfielnic de peste munţi, vestind apropierea zorilor, aşa cum bunul Dumnezeu menise de la fa­cerea lumii. Moş Avram era tot acolo, cu ochii uscaţi. Se ridică degrabă, cu vioiciune tinerească şi porni iute în cripta de unde răzbătea scâncet de copil. Înăuntru un prunc şedea pe piatra pe care se odihnise coconu Todiraş, vânturând aerul limpede al dimineţei cu mânuţele sale firave.


Piatra nu mai era întunecată, ci luminată parcă dinlăuntru de tainic foc. La capul pruncului o hulubă de lumină bătea cu blândeţe din aripe. Moş Avram luă inelul de pe piatră. Inelul se strâmtase peste măsură, încât abia se mai putea vedea alcătuirea din pietre scumpe a hulubei de pe dânsul. Aşeză inelul pe degetul plăpând al pruncului, apoi îl luă cu grijă pioasă în braţe, privind cu adâncă şi totodată veche dragoste spre dânsul. Se rădică şi ieşi din criptă, arătând pruncul spre soarele care tocmai îşi înălţa chipul pe cer. Rosti apoi cu glas de veche şi adâncă prietenie:


- Bună dimineaţa, boierule...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul