Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Oscar şi Tanti Roz

        Mircea Ghiţulescu

Romanul cu acest titlu al lui Eric Emmanuel Schmitt nu este necunoscut la noi. A fost dramatizat şi jucat foarte ingenios la Sibiu de Diana Fufezan, care interpreta trei roluri simultan: Oscar, Tanti Roz (acolo se numea Buni Roz) şi Peggy Blue. Acum l-a pus în scenă, la Bulandra, Chris Simion, mare amatoare de dramatizări în tradiţia Cătălinei Buzoianu. Fostul roman a devenit piesă de teatru prin efortul literar al regizoarei care a păstrat masiv planul erotic al acţiunii, reducând  palierul metafizic. Un băieţel de zece ani pe nume Oscar, bolnav de leucemie, va muri în puţine zile. El ştie asta pentru că a surprins o discuţie cu doctorul şi, din acest moment, crede că trebuie să ia legătura cu Dumnezeu, motiv pentru care îi scrie în fiecare zi un bileţel. Nici alţi copii internaţi la acest spital de pediatrie n-o duc mai bine. Peggy Blue, „iubita” lui Oscar, are o boală de inimă care îi dă o culoare albăstruie. Doar infirmiera este sănătoasă şi are culoarea roz. Schmitt scrie un text aşezat fragil la marginea dintre lacrimă şi melodramă. Chris Simion, care este îndrăgostită de melodramă a ştiut să-şi folosească sensibilitatea specifică, susţinând pe multiple planuri micile drame ale morţii atât de înduioşătoare. Inclusiv cu proiecţiile care îi plac din ce în ce mai mult,  doar că de data asta e vorba de o emisiune de desene animate cu Cartea junglei. Micul Oscar este pus în legătură cu micul Mowgli. Agonia se confruntă cu pofta de viaţă şi din acest contrast se naşte mila şi drama.

Chris Simion a lucrat cu un  scenograf inspirat sau aflat într-un moment de inspiraţie -Adina Mastalier. Pereţii trans­parenţi ai salonului de spital care îţi îngăduie să priveşti  „în culise” pare că dezvoltă un subiect înţepenit într-un spaţiu captiv. Sunt, de asemenea, excepţionale luminile lui Alexandru Darie, capabile să transforme cea mai comună scenă într-un mister. Cele mai reuşite scene sunt realizate cu  „obiecte” ale copilăriei (baloane, desene pe asfalt, confetti sau fulgi de zăpadă), ceea ce este foarte impresionant. O scenă de dragoste între Oscar şi Peggy Blue este trimisă în copilărie, deci în verosimil, când cei doi se unesc desenând fluturi cu cretă colorată. Dar una dintre scenele cele mai emoţionante, acolo unde cred cu toată convingerea că trebuia să se încheie spectacolul, este aceea cu Oscar care ţine în mână un balon, ridicându-se împreună la cer printr-o tehnică a lui Marius Manole care mimează înălţarea. Tot ce urmează este explicativ şi alogen, adică numai bun de pus în alt spectacol. Sunt şi scene de comedie pe seama lui Tanti Roz, rol pe care Oana Pellea îl compune cu resurse tehnice ireproşabile. Este o bunicuţă iubitoare care îşi cunoaşte perfect micii pacienţi şi îi iubeşte cu o compasiune universală, parcă ar fi un Dumnezeu feminin. Sigur, putea la fel de bine să refuze calea unui rol de compoziţie dar ne-ar fi lipsit, probabil, atmosfera de seară tristă de Crăciun în care se instalează, în cele din urmă, spectacolul. Marius Manole construieşte rolul lui Oscar pe melancolia ochilor săi şi mai important ca orice este că reuşeşte să pară copil fără să se copilărească. Antoaneta Cojocaru joacă o transă delicată în rolul Peggy Blue, cu mişcări lente, coregrafiate, gata să intre în stare de levitaţie. În sfârşit, Cristina Casian pune un pigment comic necesar, înseninâd pe porţiuni un spectacol care stoarce lacrimi. Unul care aduce în actualitate nu doar o actriţă dispărută, parcă, într-o recluziune liber acceptată (Oana Pellea), dar şi Teatrul Bulandra însuşi care a amânat din cauze oculte apariţia pe piaţă cu o premieră.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul