Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Marionetele lui Radu Ţuculescu

        Mircea Ghiţulescu

Cea mai radicală formulă dramatică a lui Radu Ţuculescu, violentă şi vitriolantă, exasperată, scăpată de sub control este drama Ciuperci pentru familii fericite, prezentată cu ani în urmă la Sfântu-Gheorghe de Florin Vidamski, sub titlul Cats sau Ah, ce familie drăgălaşă. L-am recitit şi păstrăm o admiraţie distantă pentru temeritatea lexicală de care dă dovadă autorul, aflat acum la o vârstă academică. El are o asemenea deschidere americană, încât a asimilat licenţele lingvistice ale generaţiei fuck you, atât de preocupată de tainele sexului încât le pomeneşte la fiecare pas. Faptul că sunt rostite în limba română adaugă o pudoare în plus. Dar energia textului este (poate chiar din acest motiv) nestăvilită. Tabloul familiei române „pictat” de urmaşul lui Ţuculescu reflectă cu o anumită cruzime realitatea. Fie în evaluarea condiţiei nefericite a femeii contemporane prezentă în trei ipostaze - feminitatea simulată (soţia nevropată), mutilată (soţia doctorului) sau ucisă (fata scriitorului), fie a soţului contemporan, mereu disponibil. În formula editată Bravul nostru Micşa (Eikon, 2010), a luat aspectul unui scenariu de film în care scena/secvenţa a fost înlocuită cu americanul cut. Astfel, „cutăm” de cincisprezece ori şi descoperim, de fiecare dată, exasperarea chiar dacă est vorba de sex la vedere. Un pas în plus, şi autorul ar fi devenit predicator religios, pentru că sexul pare totdeauna vinovat. Un pas pe care Radu Ţuculescu nu-l face, ştiind că arta nu se confundă cu religia.


Infernul conjugal nu este urât mirositor, dar parfumat ca la Edward Albee (Cui i-e frică de Virginia Woolf  sau Totul în grădină), ci apocalyptic, pentru că, în acest caz, ura dintre părinţi ucide copiii. Certurile oribile dintre Beni şi Ela nu se mai sfârşesc după ce bărbatul a aflat că soţia se culcă, terapeutic, cu prietenul bioenergetician. Ca totul să se sfârşească odată, Ela îi otrăveşte soţului tocana cu ciuperca amanita faloides, care nu lasă urme. Din nenorocire, frumoasa poezie care este fiica lor, adolescenta Bella, este cea care o hăpăie cu poftă, după o noapte de dans. Nici nu mai este vorba despre familii, ci despre cupluri crizate, care se iubesc şi se extermină. Ar merita un spectacol serios acest ţipăt al sexului care creează şi distruge. Sunt atât de bine scrise monoloagele Bellei cu alter ego-ul ei, păpuşa Bella, încât îţi vine să le citeşti cu voce tare.


Înseamnă asta că Radu Ţuculescu este un detestabil realist care face fotografii, filme şi alte cňpii după realitate, ca să-l admire lumea cât este de „actual”? Nici vorbă. Metoda sa literară pare „mimetică” („arta imită realitatea”), dar este profund adversă realităţii, ca orice carica­tură. Pare făcută pentru mulţumirea celor care iubesc atât de tare realitatea încât vor să fie mutată întocmai pe scenă, aceasta fiind dovada supremă a geniului literar.


În cazul lui Radu Ţuculescu, nu realitatea îl alege pe scriitor, ci el extrage din realitate contururi pe care le deformează şi le face tendenţioase până la nivelul reportajului de fapt divers. Micşa a iubit-o cu pasiune toată viaţa pe Violeta, şi-a vândut casa şi s-a mutat la ea, dar bătrânul este, acum, paralizat. Femeia îl scoate pe marginea şanţului, pentru că s-a săturat să cureţe după el. Bravul Micşa devine o problemă a loca­lităţii, pe care primăriţa o speculează în cadrul programului de agroturism. Pare un subiect numai bun de dramă, dar Radu Ţuculescu dispreţuieşte drama, asemenea lui Cehov, şi pretinde că realitatea nu este altceva decât o sursă inepuizabilă de caricaturi. În loc să fie un personaj demn de plâns, Micşa este un refren comic, mai ales la finaluri de act, când rosteşte invariabil „la balamuc, la balamuc”. Dacă te gândeşti bine, balamucul este însăşi viziunea autorului asupra lumii. Este un balamuc comic, însoţit de un dezgust total pentru viaţă, care nu este altceva decât „o balegă în mijlocul drumului”.


Diferenţa dintre comedie şi caricatura ostilă este greu de făcut. Dacă ar fi să comparăm cu altceva talentul lui Ţuculescu acesta ar fi creatorul de marionete. Autorul ia modele mentale din realitate şi „desenează” pe potriva lor nişte  marionete, apoi „le scrie” în volum, adică tridimensional. Tocmai scena de marionete s-ar potrivi de mi­nune acestor texte, pentru că este singurul gen de spectacol din lume capabil să-şi confecţioneze actorii. Popa Mambo circulă cu chitara pe umăr şi a instalat un clopotar electronic care se declanşează complet aiurea, Violeta plimbă mereu o găină în braţe, Floristela este mereu gravidă, deşi spune zilnic rugăciuni şi îşi pleacă ochii de ruşine în faţa preotului care s-ar putea să poarte misiunea paternităţii etc. Sunt marionete ce nu mai au nevoie de replici, pentru că, odată cioplite, joacă de la sine.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul