Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Concurs de dramaturgie

        Mircea Ghiţulescu

Cu câţiva ani în urmă, Cornel Todea şi Ion Gârmacea, managerii Teatrului „Ion Creangă“ au avut ideea de organiza un concurs de piese de teatru pe lângă faimosul lor Festival „1.000.000 de poveşti“. Anul trecut au fost în concurs şaptezeci de piese, din care trei foarte bune, în 2010, doar douăzeci, din care jumătate bune şi foarte bune. Este o competiţie internă foarte strânsă la care participă „autori ai casei” care rareori pierd o ediţie a Festivalului, alcătuind un fel de familie: Sânziana Popescu, Victor Ci­linca, Ştefan Mitroi, Carmen Dominte şi alţii.


De data asta, un profesionist al teatrului de animaţie, regizorul Laurenţiu Budău, a fost ales pentru piesa Carolina şi poneiul, o comedie pentru „copii şi cunoscători” inspirată din lumea fascinantă a circului, scrisă cu o dicţiune excepţională. Carolina, pitica, s-a oprit din crescut la patru ani, deşi are 12. De fapt, ea a refuzat să mai crească în clipa când tatăl ei Rudolf a pierdut circul Stromboli la cărţi. Din cauza nanismului nu este primită nicăieri, nici măcar la şcoală. Singurul ei prieten a rămas poneiul cu un ochi albastru şi altul verde, devenit celebru pentru că a căzut cu fata obeză a directorului de circ în groapa cu var, spre hazul spectatorilor. Împreună cu prietenul ei, Carolina  face un ziar pe cornete de popcorn, pe care îl distribuie copiilor veniţi la spectacol. În arierplan, o dramă de familie, cu părinţii dezbinaţi ai Carolinei care au vândut fetiţa la circ. Un scenariu ieşit din comun, la fel de bun pentru teatru, ca şi pentru ecran.


Tot în ritm cinematografic este scrisă şi Piesă de teatru în 16 tablouri de Cristina Cosma (locul al II-lea), un pic prea explicativă pe problema copiilor străzii, dar cu o ereditate nobiliară, pentru că se trage din Prinţ şi cerşetor de Mark Twain. Doar că diferenţa dintre cerşetor şi prinţ este aceea că Orfanul este cuminte şi plin de imaginaţie, dar îl mănâncă puricii în cămin, pe când celălalt este bogat, răsfăţat, sadic şi distructiv. Spre final, textul capătă o cadenţă de film poliţist, când directorul pedofil al Orfelinatului, un pedofil mai ticălos decât în romanele  lui Dickens, o răpeşte pe Ana.


Un fior metafizic tinde să pătrundă în teatrul copiilor prin Carmen Dominte. Noapte bună, domnule Marţi (III) este inspirată, parcă, dintr-o poveste medievală cu diavoli. Acţiunea se petrece la curtea regelui Fix, care este Timpul însuşi. Jesabel, diavoliţa, pune stăpânire pe ceasornicarul Amidor. Ea urăşte ceasurile pentru că „cele mari sunt prea mari, iar cele mici mult prea mici”. Până la urmă, va sparge „ceasul timpului” pentru a rămâne veşnic tânără. Timpul se opreşte, dar cineva trebuie să aducă o clepsidră de smarald din Ţara Nisipurilor pentru a-l pune în mişcare.
Paradoxul este că anul trecut (2009)  au fost în concurs şaizeci de piese, din care trei foarte bune, iar în 2010 au fost sub douăzeci de texte, din care aproape jumătate bune şi foarte bune. În această situaţie, sigur că multe piese bune au rămas fără premii. Faptul că vorbim în acest context despre ele nu este decât o slabă consolare.


Am regretat că a rămas în afara palmaresului comedia bufă scrisă de Mediana Stan, un nume necunoscut, care va intra probabil în „familia” Creangă. Împăratul Pepene se află la frontiera dintre teatrul pentru copii şi teatrul pentru adulţi. Toată lumea caută un pepene ascuns în burta împărătesei, fiind copilul vraciului care o consultă pe împărăteasa sterilă. Presărată din belşug cu versuri populare stilizate, cântece şi descântece, Împăratul Pepene se inspiră copios din comicul de circ, iar majestăţile lor fac tumbe asemenea clovnilor.


În piesa De cine fug vasele de bucătărie de Maria Postu, vasele din vitrină vor deveni personaje. Într-o epocă a lucrurilor care se folo­sesc şi se aruncă, venerabila Doamnă care colecţionează veselă şi antichităţi s-a mutat în Tablou. Ea încearcă să-i responsabilizeze pe copii pentru viaţa naturală, dar lor le plac tacâmurile de plastic, florile şi animalele de plastic. Este viaţa artificială dublată de viaţa virtuală din tv şi calculatoare, care ne fură tot timpul. Plasticul invadează cristalul, dar finalul este optimist: se conturează o idilă retro între ceşcuţa chinezească ciobită şi platoul de argint.


Un profesionist este Aurel Andrei, autorul piesei Martinel şi vârtejul, care ştie să folosească  dialogul absurd în teatrul pentru copii, fiind cât se poate de accesibil. Convorbirea dintre Papagal, Martinel şi Piticul şmecher despre civilizaţia piticilor este doar un exemplu. Această civilizaţie nu poate fi explicată celor care nu sunt pitici! Avem şi un vârtej de zăpadă care vorbeşte, iar cei trei eroi rotesc globul şi schimbă anotimpurile până când Martinel se face băiat mare şi plesnesc hainele pe el. Este bine lucrată aici metafora timpului, globul care poate fi rotit înainte şi înapoi. Din păcate sau nu, povestea se încâlceşte filozofic spre final: Soarele vrea să-i cunoască pe oameni şi cere să fie transformat în om, asemenea lui Hyperion.  


Formulele s-au diversificat de la Clăbucel, ursuleţul care caută drumul pe Lună, piesă scrisă în genul drăgălaş de Tincuţa Horonceanu  până la structuri cinematografice.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul