„Acum e altfel./ Acum mă uit în jos şi scriu despre sus” – este motoul noului volum de versuri al Mirunei Vlada, Pauza dintre vene, Cartea Românească, 2007. O răsturnare de perspectivă cu semnificaţie de cenzură argotică, deşi zona biologică de interes poetic râmâne tot cea mediană. Contează acum, însă, pauza dintre vene, adică visceralitatea şi problemele ei, iar nu sexualitatea.

Poeme lungi, îmbibate de o retorică a suferinţei ce nu justifică decât într-o mică măsură elongaţia textuală. Retorica suferinţei, o adevărată strategie, se traduce într-o dramatizare bazată pe efecte speciale. Având în vedere vârsta autoarei, nimeni nu i-ar putea contesta profunzimea şi forţa verbului. Totodată, e greu să nu remarci truda scriiturii, efortul căznit de a obţine autenticitatea psihologică şi formulările piramidale. Foarte puţină naturaleţe şi multă gestică teatrală.

Câteva situaţii caracteristice pentru evoluţia dialectică a acestei poezii: ruptura dintre esenţă şi aparenţă („ce poate fi mai teribil/ decât această zi/ în care râd cu gura căscată/ şi nu simt nimic foşnindu-mi în inimă”). Tensiunea este atât de ridicată, încât tavanul se crapă şi, iată, ţâşneşte flash-back-ul festivist: „iubesc şi dărâmăturile acestea/ care vin peste mine/ precum fulgii acelei ierni crude/ cu festivaluri de poezie/ premii de popularitate şi rânjete/ în care te imploram/ cu degetele de la picioare degerate/ să iei mâna de pe ea şi să o pui/ încet pe mine”. Şi mereu adresarea tandru-ameninţătoare către un iubit niciodată introdus în cadru: „nu-i nevoie să stăm tot timpul/ cu ochii aţintiţi la cuţitul de pe masă/nu e nevoie să ne amintim/ că în orice secundă/ trenul poate deraia/ şi limbile noastre pot putrezi” (Revedere).

Primul gând m-a dus la Către Ieronim, al Ilenei Mălăncioiu, cu acea transfigurare a funebrului. Al doilea gând o ţinea morţiş că Miruna Vlada a ieşit din parpalacul Angelei Marinescu, asemenea altor poete douămiiste. Doar că ea este mult mai aproape de strămoaşă decât colegele de generaţie. Şi asta datorită condiţiei impuse obiectelor de a intra în poezie doar când îşi asumă o încărcătură simbolică, plus zgândărirea până la sânge a sensibilităţii. Multe naturi moarte în această poezie: „o ceaşcă bătrână crăpată până la buză”, „fluturele negru” care se cuibăreşte în pupile, coapse zăvorâte, becuri, culori. Dar mai ales abstracţiuni în plin ţipăt şi agitaţie. O recuzită barocă instrumentată expresionist.

Predomină scrisul cu glandele, sângele menstrual ce înlocuieşte lacrimile şi pitirea mâinii între pulpe, acolo unde se află „ura scobită/ o scorbură plină de buruieni putrezite/ unde veveriţele se sufocă” şi „o cărare pierdută/ o pădure inundată de spaimă/ un lindic cu lacăt”. Totuşi, „je veut (sic!) d’oublier”, repetă obsesiv poeta. Aşa că accentul nu va mai fi pus pe imagini şocante, ci pe câte un stop-cadru cu mileuri însângerate: „femeile cu o menstruaţie dantelată/ poetesele/ numai să-şi cresteze pântecele ştiu”.

Impactul musai să fie unul maxim, deci strofele despre iubire, spaimă, groază, foame, bandaje, cheaguri, amintiri şi cearcăne sunt retezate de versuri-torpilă. Iată câteva stihuri cu tăişul zimţat: „doar absenţa ta urlă totul despre tine”, „o linişte cu buzunare”, „geamătul ca o bormaşină în creier”, „vreau să mă frec de moarte/ până ajung la pauza dintre vene”. Multe dintre ele forjate sau prea încărcate de semnificaţii, pentru a nu fi obositoare. Altele sunt splendide şi te fac să ieşi din sedarea produsă de contextul dezlânat.

Chintesenţa scenariului ar fi mireasa plasată în centrul unei scene traversate în goană de şobolani, fantome, lebede, draci, oase. Sângele şi coapsele aburinde semnalizează şi ele imaginea coşmarescă a feminităţii incandescente. Să nu se înţeleagă că ar fi o poezie horror. Nici vorbă. Este vorba de o încrâncenare a dorinţei (nu atât a sexualităţii). Miruna Vlada se raportează des la Sylvia Plath. Dar ea merge mai departe în psihologizarea decorului, în golirea lui, pe cât posibil, de conţinut obiectual. Apoi se mizează pe „atonalitatea” poeziei. Un sound parcă dodecafonic, sacadat şi cu multe stridenţe („în fiecare seară urletul unei pisici începe/ să chelească de poftă”).

În pofida gravităţii melodramatice şi a unor formulări bombastice, unele pasaje ştiu să păstreze echilibrul între simbolistică şi forţa imaginii: „lumina pătrunde prin fereastră/ ca printr-un şliţ/ nu mi-a fost frig nu/ o femeie fără memorie/ şi-a smuls uterul/ l-a călcat în picioare/ apoi şi l-a privit” (Epoca roz).

O poezie feminină de jos în sus, uneori prea conştientă de morga ei pentru a nu fi naivă.