Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Magris, călătoria iniţiatică

        Geo Vasile

Călătorie nesfârşită (Rao International publishing company, 2009, 252 p., traducere de Afrodita Carmen Cionchin) este o antologie de scurte note de călătorie (1981-2004, aşadar trăite şi scrise înainte şi după prăbuşirea comunismului), din Europa şi Asia până în Tasmania Australiei. Cu alte cuvinte, o întrunire epică de peisaje, opere, artişti şi personaje anonime sau celebre, un jurnal de cărţi şi autori vechi şi noi, un strălucit spectacol de idei-forţă şi meditaţii susţinute cu aceeaşi agilitate spirituală cu care Claudio Magris ne-a obişnuit.
 
Scriitorul încearcă să înţeleagă lumea şi lumile ce-l întâmpină, de la cunoscutele şi familiarele lumi din Răsăritul sau din Nordul Europei până în China, Iran, Vietnam sau Australia. O călătorie-revedere şi cercetare a locurilor, aprofundare a cunoaşterii acelor lumi, civilizaţii, etnii şi idiomuri, împletirea propriei experienţe cu a celorlalţi călători, peregrini sau surghiuniţi ai is­toriei. Concluzia „călătoriei nesfărşite”, întreprin­se de Magris, cum era şi firesc, este una şi aceeaşi cu  a marelui său compatriot, Dan­te: „patria noastră e lumea, aşa cum pentru peşti, marea”. 


O benefică risipă de inteligenţă şi imaginaţie, o fuziune între eseu, anchetă jurna­listică şi roman, iată ceea ce poate  defini scrisul lui Magris: concentrarea pe detaliu, cel mai adesea inedit, nu exclude ridicarea lui la puterea aforismului şi a cugetării filozofice, a perspectivei în timp şi spaţiu. Printr-un savant eclectism, Magris, (însoţit discret de persoane dragi inimii sale, soţia Marisa Madieri (prozatoare, 1938-1996), fiul lor şi Alberto Cavallari (jurnalist şi scriitor, 1938-1996), ne poartă Pe urmele lui Don Quijot, dar şi la La mormântul lui Lotte, şi inevitabil în Pădurea Neagră, Schwarzwald, miraculoasa pădure germană de la graniţa cu Franţa şi Elveţia, anunţând moartea copacului-rege, a pinului alb. Adevărate pagini epice citim despre viaţa, moartea (1886) şi castelele lui Ludwig, monarhul  estet cu tentaţii onaniste şi sodomite, incompetent din punct de vedere politic, îmbrobodit de Wagner pe care-l adora mai ales ca muzician, manevrat de Bismarck şi mazilit de miniştrii săi printr-o lovitură de palat, mort în chip misterios împreună cu atotînsoţitorul său medic psihiatru, înecaţi în lacul Starnberg de lângă München. O tramă poliţistă inestricabilă. La fel de captivante sunt paginile dedicate mesei de lucru a lui Schönberg, compozitorul evreu nedreptăţit de Thomas Mann în romanul său Doctor Faustus. Şi în acest episod stilul pregnant al lui Magris îşi dă mâna cu priceperea esteticianului-filozof. 


Printre puţinii autori preocupaţi de enclavele minorităţilor din diverse ţări euro­pene, Magris se opreşte nu numai la so­rabi, „indienii Germaniei”, ci şi la cei 810 istroromâni şi  41 de maurovlahi, altfel spus cicii sau ciribirii trăitori în localităţile Seiane şi Valdarsa din actuala Croaţia, o mică pie­să din acel mozaic istrian compozit, în esenţă italian şi slav. De obârşie valahă, adică latino-balcanici refugiaţi în Istria în veacul al XV-lea, s-au îndeletnicit cu comerţul cu oţet, sare, cărbune din lemn etc. Trecuţi însă prin felurite purificări etnice, cicii au rezistat graţie limbii lor, istroromâna (unul din cele patru grupuri ale limbii române, alături de aromâna din Macedonia, de meglenoromâna din Salonic şi de daco­româna din România) de care s-au ocupat mai mult lingviştii italieni, din păcate, cum ar fi Carlo Cattaneo, Matteo Bartoli, istoricul triestin Pietro Kandler şi mai nou, învăţatul român Emil Petru Raţiu, preşedintele Asociaţiei „Glavina” din Trieste (înfiinţată în memoria lui Andrea Glavina (Valdarsa, 1881-1925), supranumit apostolul istroromânilor, autorul primei cărţi în limba istroromână). După cel de-al Doilea Război Mondial, mulţi cici au emigrat în America, drept care istroromâna continuă să fie limba maternă a urmaşilor acelora, custozi ai versurilor singurului poet istroromân, Ezio Bortul. Identitatea istroromână nu este pentru puţinii ei reprezentanţi o obsesie visce­rală, o entitate inalie­nabilă care trebuie păzită de orice contaminare, ci o bogăţie în plus, care coexistă în cel mai senin chip cu Italia şi Croaţia. Din cartea lui Magris, dedicată majoritar Mitteleuropei, nu putea să lipsească Cehia şi Slovacia, Polonia şi Austria, septentrionul finlandez şi norvegian. Cartea se doreşte a fi şi un fel de exorcism împotriva  incapacităţii chinuitoare şi nemântuite a acestei fascinante şi damnate Mitteleurope de a uita, a memoriei sale obstinate care înregistrează totul şi reciteşte în fiecare zi procesul-verbal al secolelor, dornică de a se răzbuna pentru înfrângerile suferite de-a lungul istoriei. 


Călătorie nesfârşită este un desen narativ sinuos al neprevăzutului, urma aproape dispărută a unei fugi sau a unui alean, înainte ca marea să o fi şters. Este un act de fidelitate faţă de detalii, o scrupuloasă pasiune pentru concreţea fizică şi sensibilă a amănuntelor, pentru forme, culori, mirosuri, pentru sugestia sau premoniţia pe  care ţi-o poate inspira  spuma valului tivind ţărmul sau un nasture la haină închis mai sus mai jos. Experienţa parcurgerii acestor itinerarii poate fi sublimată într-o educaţie a privirii - o educaţie sentimentală, desigur -, într-un uluitor (pe alocuri dureros) roman de iniţiere şi totodată iniţiatic. Este un jurnal al unui trup în mişcare, ce se pune drept gaj în a descoperi, a cunoaşte şi mai ales în a împărtăşi celorlalţi propriile revelaţii, făcând din cititori tot atâţia tovarăşi de călătorie. Magris îmbină istoriile private cu cele colective, schiţează trăsăturile unor misterioase cartografii ale destinului uman. Călătorul Magris pare să caute până la antipozi reconcilierea cu realitatea, încercând - atât  trăind, cât şi scriind - o rezistenţă extremă în faţa disoluţiei, în faţa cursei bezmetice a timpului. Îi sar în ajutor în momentele de cumpănă paginile cărţilor iubite pe care le citează de-a lungul acestei Călătorii nesfârşite cu aceeaşi tainică graţie pe care, când şi când, o atribuie omniprezentelor ape ale mării, acestui laitmotiv al cărţilor lui Magris, transparenţei lor învolburate de vânt şi de zbucium.


În ciuda unor inevitabile greşeli de tipar, traducerea este impecabilă, oferind nu doar complexitatea unei scriituri forfotind de informaţie, cugetare şi trame epice, ci şi desfătarea estetică a frazării lui Magris.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul