Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Lirică de miză înaltă

        Simona-Grazia Dima

Antigone Kefala (n. 1935), poetă originară din Brăila şi stabilită în Australia după un dificil parcurs existenţial, trecând prin Grecia şi Noua Zeelandă, este un fericit exemplu de interculturalitate. Volumul său bilingv Absence/Absenţă (Bucureşti, Ed. Omonia, 2010, selecţie, traducere şi cuvânt-înainte de Ioana Ieronim) o demonstrează cu strălucire. Din emoţionantul cuvânt-înainte aflăm că poeta aparţinând comunităţii greceşti brăilene (vorbind însă româneşte acasă), de unde a plecat la 12 ani, din motive politice, împreună cu familia, s-a considerat mereu româncă. Mai mult decât atât, s-a simţit dintotdeauna îndatorată climatului cultural românesc, viu şi exigent, care a format-o de o manieră definitivă, învăţând-o să înţeleagă „viaţa şi o ţară prin formele ei artistice”, păstrându-şi, adică, intactă identitatea, „zidirea” interioară. A scris un timp poezie în româneşte, apoi în greceşte, iar în final în limba engleză, în care a publicat volume de poezie, jurnal şi proză scurtă ce i-au adus recunoaşterea ca o conştiinţă artistică inconfundabilă a ţării în care se stabilise din 1960.


Toată viaţa, Antigone Kefala a refuzat să facă rabat comercialului, artei facile. Dimpotrivă, poemele sale consemnează o trăire pură, sublimată, în care şi-a topit, cu mare discreţie însă, principalele experienţe existenţiale şi culturale. Aşa cum o caracterizează inspirat Ioana Ieronim, „lirica poetei A. Kefala este una de miză înaltă, care vorbeşte despre marile teme şi taine: naşterea, dar mai ales trecerea Pragului, moartea” (p. 13), figurată, metaforic, de însăşi părăsirea locurilor natale („am pierdut siguranţa unui ataşament mult mai direct la un peisagiu, un fel de viaţă, o istorie, o cultură, creată de un trecut în care crescusem şi ne simţeam acasă”, mărturiseşte poeta, într-un fragment de interviu, citat în acelaşi loc), încât lirismul Antigonei Kefala este, implicit, dar incontestabil, şi o poezie a exilului, a memoriei îndurerate: o dovedeşte tipica suprapunere de planuri distincte, dar fuzionate într-un decor straniu, anxiogen: „Vântul bătea neliniştit/ pe terenul gol,/ ca totdeauna în memoria mea,/ peisajul ăsta blestemat –/ acum orfanele în uniformă/ se jucau prin iarba înaltă,/ după-amiaza de duminică se instala/ umedă şi părăsită pe/ zidurile cenuşii, lunga faţadă/ cu storurile trase,/ capela, galben ocru,/ vocile lor subţiri pâlpâind/ în vânt... doamnă... doamnă.../ pe cine căutaţi dumneavoastră...?” (Vechiul palat).


Este, în bună parte, şi o poezie a nespusului, a hiatusurilor semnificative, căci un descriptivism rafinat înăbuşă excesul confesiv: „Ea era pe balcon/ la fel ca mama ei/ privind spre aceeaşi/ umedă mare.// Un loc plin de ruine/ hamali de cărbune, oameni cu/ feţele brăzdate, ochii răvăşiţi/ măturând cojile” (Privind spre mare). Trimiterile personale pot fi însă descifrate (e vorba de familie, mai ales de mamă, o atotprezenţă iubitoare, vizionară), iar ele coexistă cu o resuscitare a condiţiei umane arhetipale, ce poate fi atribuită atât mentalului colectiv românesc, cât şi, prin aluzii subliminale, ce­lui eterat, atmosferic al Greciei de odinioară, supravieţuind prin reminiscenţele ei mitologice, prin calea iniţiatică ce stă deschisă, oricând gata de oferit sufletelor afine: „Seara se lăsa/ peste pulberea de porţelan/ care avansa pe ape/ respiraţia albă ca laptele/ a zeiţei cu şerpi/ ce călătorea de­desupt/ cu braţele ei subţiri întinse/ tronând în centru/ surâsul tainic/ pe gura cu care ascultă” (Zeiţa). Chiar şi naşterea ascunde în adâncul ei un fior suprauman, ca însemn al provenienţei din locuri neliniştitoare: „Atunci tu nu erai încă/ unul dintre noi./ Mai aveai în/ piele mirosul/ marelui întuneric.// Ochii îţi erau sticloşi,/îmi sorbeau ima­ginea/ fără să dea nimic înapoi,/ adâncime pură, adâncimea apei tăcute.// Doar glasul tău care/ a ţipat prin întuneric/ născut din/ eternitatea spaimei/ era omenesc” (Nou-născut). Aceeaşi atracţie faţă de lumea esenţelor se înregistrează în poemul Science fiction, unde regnurile străine pot avea şansa unor percepţii diferite de cele omeneşti, mai percutante: „Oare au sorbit ei, ne temeam noi,/ o esenţă mai profundă decât a noastră/ iar acum ştiau secretele/ care ard dincolo de amintiri.” Chiar şi sărutul poate fi o absorbţie într-un „centru fix/ departe” (Sărut).


 Perindarea unor fiinţe extraterestre este, din păcate, doar reflexul uneia pământene similare, consecinţă a unei înstrăinări progresive, care face din oameni prezenţe vide într-un spectacol funambulesc: „Îmbătrâ­nind pe străzile acestea/ acumulând atâta cunoaştere/ nedorită/ care se repetă./ Aceleaşi feţe de cenuşă,/ aceeaşi frică/ voci la telefon/ care vorbesc despre supe/ în cotidianul ce-şi urmează cursul/ în absenţa noastră” (Îmbătrânire). Există „elementele vorace/ cu voinţa lor de neclintit/ care se hrănesc din noi” (ca în Sărut), adică „prezenţa invizibilă” (Cântare) şi, pe de alta, stihiile benefice: marea, pământul, lumina, copacii, ca tot atâtea popasuri şi repere ale fiinţei pe calea devenirii, una posibil în cheie plato­nică, precum în frumosul poem Omul pribeag, unde întâlnim un delicat rapel al solului românesc: „Sarea/ pe care i-au dat-o acasă/ şi a pus-o pe limbă/ ca să-şi guste propriile rădăcini/ şi să se aline”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul