Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Fericirea e lipsită de bun-simţ”

        Horia Gārbea

Diana Iepure, O sută cincizeci de mii la peluze,
Casa de pariuri literare, poezie


O sută cincizeci de mii la peluze e una dintre cele mai puternice cărţi scrise īn perioada post-socialistă, va bulversa, cu siguranţă, clasamentele literaturii con­temporane şi este scrisă de o poetă ma­tură şi completă, care reuşeşte să sca­pe influenţelor. Aşa cred Dumitru Crudu, Mihail Vakulovski şi Felix Nicolau, din care am făcut colajul de citate de mai sus. Īn prefaţă, Nora Iuga mărturiseşte că, prin Diana Iepure, a avut „pentru a treia oară īn viaţă bucuria descoperitorului”. Prece­dentele bucurii le-a trăit descoperind vo­lume de Herta Müller şi Aglaja Veteranyi, avīnd senzaţia de jamais vu.


Sīnt foarte uimit cum copertele a patra şi paginile prefeţelor devin nişte stadioane pe care nu mai au loc competiţii, ci, exclusiv, festivităţi de premiere. Dar noi, spectatorii, care am dat „O sută cincizeci de mii la peluze”, vrem să vedem un meci adevărat, cu jucători şi arbitri. Dincolo de olimpiada elogiilor nemăsurate, se des­fă­şoară o altă competiţie, una destul de dură a poetului/atletului cu el īnsuşi, cu cronometrul sau cu ştacheta, ea merită interesul nostru. Diana Iepure e o poetă foarte bu­nă, cu texte remarcabile şi omeneşti scă­deri, departe de a scăpa de influenţe, care nu vin neapărat din lectură, ci dintr-un aer al epocii, căruia nu i se sustrage şi nici nu īncearcă. Chiar Aglaja Veteranyi este un posibil reper, alături de Cristian Popescu, pentru nişte poeme la care nu putem vorbi īn niciun caz de jamais vu, chiar dacă ele sīnt reuşite: „mama face feţe de pernă/ din cămăşi vechi ale tatei/ scoate gulerul mīnecile, lasă doar/ nasturii la mijloc/ si­defaţi/ toată copilăria am dormit pe pernă/ ca pe pieptul lui tata” (ca pe pieptul lui tata).


Nu ştiu dacă Diana Iepure va bulversa clasamentele cu aceste texte şi nici nu cred că īşi propune. Ea redescoperă, īn poe­mele „biografice” şi mai ales „de fa­milie”, cu o sensibilitate acută şi cu bun gust indiscutabile repere ale unui tip de rememorare savuroasă īn duioşia şi tris­teţea ei, pe care Cristian Popescu l-a ex­perimentat cu peste două decenii īn urmă. La regretatul īnaintaş, prezenţa ubicuă a morţii amplifica pīnă la insuportabil evocarea. La Diana Iepure, īn poeme ca de fă­cut frumoasă (īn care un copil urmă­reşte procesul de „īnfrumuseţare” al ma­mei), mīca dochiţa (expunere de mare fineţe a sentimentului faţă de o bunică dis­părută), naşa gaşiţa (despre o mătuşă cu totul altfel decīt neuitata Adela Popes­cu a lui Cristian, care creştea viermi pe care nepotul să-i pună īn mormīntul ei) pre­valează un ton cald şi o rememorare mai curīnd luminoasă.


N-aş vrea ca lectorul acestor rīnduri să rămīnă cu ideea că poeta născută la Chi­şinău este un simplu epigon. Ea are multe momente de originalitate, chiar dacă prin exploatarea atentă a propriei biografii – marcat şi intenţionat descrisă ca nespectaculoas㠖 nu poate revendica o prioritate absolută. De asemenea, experienţele personale „made in .md” de genul unei simu­lări de atac atomic, cu copii ascunşi īntr-un buncăr de sub stadionul din Chişinău, sīnt un ingredient preţios: „dacă moare brejnev va fi război” aud fetiţele. Impor­tant este că Diana Iepure scrie o poezie de mare prospeţime, cu semnificative resurse de lirism ascunse sub un epic voit re­ductiv, liniar, care este deseori o deghizare īn vocea copilului care a fost cīndva. O carte mai mult delicată, fragilă decīt pu­ter­nică este această a doua culegere de poeme de Diana Iepure, din care se reţine ca emblematic versul „fericirea e lipsită de bun-simţ”. Poeta deţine tocmai acest bun-simţ al relativizării fericirii şi al asumării unei condiţii de supunere exterioară la vremuri, forţa ei rămīnīnd īn sensibilitatea a cărei păstrare merită toate sa­crificiile. Īmpotriva unuia dintre exegeţii săi, mi se pare că talentul Dianei Iepure stă şi va rămīne, dacă va rămīne, īn conservarea imaturităţii şi incompletitudinii fiinţei ei lăuntrice.



Gelu Vlaşin, Ayla,
Editura Cartea Romānească, poezie



Gelu Vlaşin este un poet care se promovează bine. Şi-a construit un imperiu virtual numit „Reţeaua literară”, unde or­ganizează publicări şi competiţii lirice şi asupra căruia domneşte cu aplomb şi hărnicie. Vorbind efectiv de poezia lui Gelu Vlaşin din recentul volum, vom remarca foarte repede un limbaj direct, care nu oco­leşte īnsă cīte-o metaforă spectaculoa­să. Poezia nu este reflexivă, dubitativă, ci afirmativă, jubilantă, asemenea unui La­biş adolescent, deşi poetul nostru, īmpli­nind recent 45 de primăveri, i-ar putea fi tată unui poet la vīrsta „primelor iubiri”: „ayla/ e o lume/ şi lumea asta/ e dincolo de lume/ cānd o īmbrăţişez/ simt sfāşierea luminii/ īncă nu ştiu dacă/ eu fac parte din lume/ sau lumea face parte/ din mine” ori „aş vrea atunci/ să prind buzele aylei/ īntr-o menghină/ a buzelor mele/ apoi să mă/ transform/ īntr-o libelulă/ sărutul meu/ să devină/ o limbă imensă de foc”. Aceste texte, cele din primul ciclu poetic, intitulat chiar Ayla, comunică puţin şi relativ monocord. Ele se īnscriu īntr-o reprezentare serială: ipostaze ale Aylei şi ale adoratorului ei, universul este deliberat redus la cei doi īndrăgostiţi, lumea īn care ei baletează, ca Amor şi Psyche, este un decor de contururi vagi. Numai că, invers decīt īn mitologie, Cupidon este cel care, cu opaiţul poeziei, caută să o lumineze pe Ayla.


Al doilea ciclu al cărţii – care nu are cuprins, fapt enervant pentru cronicarul care vrea să regăsească anumite pasaje – este un „calendarium” īn care autorul īşi narează destul de simplu experienţe cotidiene, care semnifică prea puţin pentru un neimplicat. De fapt, e o reverenţă īn faţa scriiturii directe, uneori argotice, a ulti­mului val şi a corifeilor acestuia, ale căror nume sīnt menţionate uneori cu litere al­dine, dar lipsite, cum e bontonul, de ma­jus­culă. Să reţinem jucata indiferenţă, bla­zarea şi limbajul mai frust, prin care Gelu Vlaşin se aliniază explicit douămiiş­tilor tīrzii. „īncă din prima zi./ mi-am băgat picioarele./ cristinei nici nu-i pasă./ şi poate nici manasia./ n-a fost īn cea mai bună formă./ īnjurīnd formele fixe”.


Ultima secţiune, „sentire”, se compune din fragmente pansive, reflecţii care mobilizează concepte. Poetul filozofează, marcīndu-şi cuvintele īn două moduri: cu litere cursive pentru trăirile subiective şi cu litere aldine pentru termenii pe care, probabil, īi consideră consacraţi drept termeni filozofici: gāndire, trăire, īnspre, dinspre, deşi unii sīnt simple prepoziţii care nu au, intrinsec, nicio īncărcătură semantică specială. Reflecţiile din această zonă, mai puţin simpatică, a volumului sīnt uneori inutil preţioase, ridică la rangul de dicton simple tautologii: „eşti un călător dacă ştii să călătoreşti”, „privesc mereu īnspre şi nu dinspre noţiunea de liber”. Cred că un cititor lucid poate face abstracţie de aceste ultime şi, din fericire, puţine texte, pentru a descoperi un poet viu, jubilant, ardent.



Eusebiu Ştefănescu, Arhivarul clipei,
Editura Semne, memorialistică 


Fotografia unei scări, aşezată astfel īncīt treptele merg perfect pe verticală, iată coperta (semnată de Mircia Dumitrescu) a volumului, primul cred, publicat de Eusebiu Ştefănescu. Cine nu-l cunoaşte pe maestrul Sebi Ştefănescu a pierdut enorm, dar nu totul, pentru că poate recupera oricīnd, distinsul actor fiind o persoană prin excelenţă afabilă şi accesibilă, deschisă dialogului. Dar o cale de cunoaştere este şi prezentul volum.
Eusebiu Ştefănescu se defineşte perfect ca un om al clipei, al versului sau catrenului prin inspiraţie – cea de la masa cafenelei sau a terasei, de la marginea scenei, a arlechinului –, al calamburului isteţ, care uneşte, prin admiraţia īn faţa vervei pure, poeţi, critici, actori, pictori. Momentul fulgurant e destinat minunării pe loc şi apoi uitării. Dacă nu cumva, reţinīndu-l din mers, „arhivarul clipei”, cu memoria sa uluitoare, īl va restitui cīndva. Cīte versuri de Nichita Stănescu, edite sau inedite, ştie Eusebiu Ştefănescu, cīte catrene improvizate de regretatul Dan Laurenţiu, cīte maxime de atīţia alţii, unii geniali, iar alţii anodini, dar care, iluminaţi de privirea zeilor sau de o sută de votcă, şi-au spus, vreodată măcar, gīndul memorabil sau doar spiritual? Nimeni nu va putea contabiliza. Cīţi scriitori, actori, regizori, de toată mīna şi din toată ţara a cunoscut? Īn privinţa asta e mai bogat decīt magnaţii şi mogulii, dar bogăţia lui e mai trainică, pentru că nicio criză nu o poate secătui.
Cartea lui Eusebiu Ştefănescu e bogată, e ge­ne­roasă cu lectorul, este o mărturie preţioasă a celui care „a fost acolo”. E excelent că ea există. Iată īncă o anecdotă, dintre cele demne de condeiul lui Eusebiu Ştefănescu. Se punea problema, īn ziua de marţi, 13 septembrie, fix la ora 13 şi 13, pe terasa Muzeului Literaturii, autorul mai avīnd un singur exemplar asupra sa, cui īl va dărui: lui Dan Cristea sau mie? Eu, bănuind că volumul are sub 200 de pagini, am zis: „Īl rupem īn două, dar eu iau prima sută de pagini”. Din fericire, criticul Dan Cristea, generos ca totdeauna, dar şi cartezian, a replicat: „Ia-l tu pe tot şi, după ce-l citeşti, mi-l dai şi mie”. Aşa voi face, dar numai cu īmprumut, deoarece doar eu m-am ales cu dedicaţia preţioasă a actorului.
Ar fi frumos să vă povestesc măcar cīteva dintre īntīmplările şi evocările din cartea lui Eusebiu Ştefănescu, dar, povestindu-le eu, le-aş răpi hazul intrinsec al autorului, pe care merită să-l gustaţi direct şi, mai ales, n-aş şti pe care s-o aleg, avīnd īn vedere hazul tuturor. Pe unele, cunoscute oral, precum cea cu Horia Lovinescu şi cele două pahare, unul mare, unul mic, aparent cu apă şi votcă, dar īn care era exclusiv votcă, am relatat-o şi eu cīndva, Eusebiu Ştefănescu are meritul de a le fixa scriptic pe toate, adăugīndu-le farmecul personal al relatării.



Şerban Mărgineanu, Caviarul cāinelui de lupte,
Editura Perpessicius, roman poliţist


O nuvelă poliţistă, mai curīnd decīt un roman, cum se intitulează (100 de pagini mici), propune, alături de altele similare, apărute pīnă acum, Şer­ban Mărgineanu, autor care este şi poet. Textul po­licier-ului este ingenios, plăcut la lectură, cu personaje foarte interesante, diverse, bine conturate, unul dintre ele fiind Sasha, cīinele de luptă feroce, care īşi găseşte o stăpīnă minunată. Acţiunea se pe­trece īn lumea interlopă, fără cruţare pentru ina­mici, a spărgătorilor de bănci prin mijloace electro­nice care se suprapune cu aceea a traficanţilor de artă. Bande rivale din Rusia şi Koreea se atacă şi se aliază pe viu sau online, caută un rival strălucit, dar bine mascat sub aparenţe de romān anonim, posesor de Dacie veche: Eugen Sterian, cel care fură cu dexteritate chiar din conturile hoţilor prin reţea. Firele acţiunii sīnt bine īmpletite şi se re­zolvă la final complet, succint şi ingenios. Inte­re­sul pentru lectură e susţinut şi de faptul că peripe­ţiile se petrec īn Bucureştiul contemporan, unde faţadele prăfuite şi mansardele dărăpănate ascund incitante mistere. Nu voi da amănunte mai multe despre conţinut, pentru a păstra secretul acestuia, dar garantez că lectura va oferi surprize plăcute şi minute de relaxare aşa cum literatura poliţistă de calitate e capabilă să ofere.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul