Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un poet „depresiv”

        Adrian G. Romila

Scriitor pe cât de efervescent, pe atât de discret, Vasile Baghiu a căutat, până acum, să-şi materializeze ideologia exprimată într-un manifest poetic propriu, pus sub semnul generos al „himerismului”. El a fost publicat pe la sfârşitul anilor ’90 ai secolului trecut şi reluat prin evocări ulterioare. Călătoria era una dintre direcţii, de nu cea mai importantă, pentru că le subsuma pe celelalte: proximitatea suferinţei, antiprovincialismul, autobiogra­fismul poematic-discursiv, evaziunea, nevoia de utopie. După 1990, Vasile Baghiu a călătorit mult, ca beneficiar al unor burse de creaţie care i-au permis, între altele, un up grade cosmopolit al imaginarului şi i-au dat substanţa originală a multora dintre textele sale. Lucrul motivează, poate, prezenţa publicistică discretă (deloc provincială, dimpotrivă), dar dovedeşte mai ales o consecvenţă cu sine, de-a lungul vârstelor de creaţie. Şi, de ce nu, o seriozitate uşor ciudată pentru un poet încă în floare („Nu cred că literatura e o distracţie, un divertisment”, afirma în manifestul său himerist.) „Literatura ca mod de viaţă” pare o filozofie convenţională, dar la Vasile Baghiu ea îmbracă o tonalitate împovărată ontologic, dacă ne gândim la referinţele constante ale înstrăinării, ale sanatoriului şi ale bolii, la care s-a raportat inclusiv practicându-şi meseria. Oricum, două dintre volumele sale de până acum (Rătăcirile doamnei Bovary – 1996, Himerus Alter in Rheinland – 2003) reflectă fantasmatic patologicul şi evadarea, asumate cu severitatea unei voci singulare.


Ultimul volum poartă şi el amprenta consecvenţei. Depresie (Limes, 2012) e o plachetă unde rătăcirea geografică din cărţile precedente a devenit, dintr-un decor exotic, o căutare a sensului, iar bovarismul alterist a devenit şi el o manifestare strict interioară. Adâncirea poetică a bolii – depresia e doar o metaforă – e camuflată în varii expresii, de-a lungul textelor: „puseu de depresie uşoară”, „febra de noapte”, „viaţa probabilă”, „melancolia neagră”, „efect de apropiere”. Când eul afirmă că „îmi lipseşte sanatoriul”, el reiterează un spaţiu al începuturilor proprii, pe cât de potrivit literaturii, în general, pe atât de emblematic pentru mesajul actual al poetului. Himerismul e pomenit sporadic, dovadă că s-a redefinit în urma experienţelor acumulate între timp. Călătoria e înlocuită de o aşteptare meditativă, în care „viaţa”, „sensul”, „suferinţa” şi „scrisul” sunt constante, iar reperele turistice doar facilitează construirea unui spaţiu de rezonanţă afectivă. „Investigarea melancoliei de către Freud pune în lumină/ aceste tendinţe generale maniaco-depresive sau/ schizoid-depresive/ pe care le resimt şi în mine în doze suportabile, omeneşti,/ însă nimic nu limpezeşte gândul negru de noapte care/ mă men­ţine în sforul cel mare al bolii,/ trăgându-mă spre adânc, turbulenţa unui sentiment/ de vi­no­văţie, probabilitatea de a fi aici şi aiurea/ în acelaşi timp, ca în filmele sf sau – mai bine –/ ca în poemele himeriste de demult, dinainte de faza turistică” (Ecuaţia secretă, semnificativ ca prim poem al volumului); „Strada nu e cu tine, şi nici cu oamenii zilei,/ nu e secvenţă de film nou, sofisticat, modern, alert,/ e doar un decor al propriei tale nemulţumiri” (Când zilele par că stau pe loc). Americanismul discursiv de tip Ginsberg, narativ, biografist, practicat înainte cu obstinaţie, a lăsat loc acum unor stări poetice stagnante, voit grave, de aici un refuz al ludicului postmodern, al formulărilor definitive, spectaculoase. Sensul nu mai poate fi extras din disparate aglomerări imagistice, din proza lucrurilor banale, din aparenţa cu care ne hrănim cotidian. E-adevărat, poeţii recenţi au descoperit şi ei asta, în opoziţie cu predecesorii lor imediaţi, aşadar Vasile Baghiu e cumva în trend. „Îmi amintesc de vremea în care vorbeai despre/ cât de multă viaţă ar fi nevoie ca să avem sens./ Toate momentele erau pline de înţelesuri, nu egale/ şi prozaice ca azi. Probabil că de aceea eram mereu/ în căutarea/ lucrurilor de departe mai banale, ca o compensaţie,/ calea adevărată de fapt. Era tinereţea pură, sau/ altceva, nu ştiu. Ceea ce devine sigur/ este această aparenţă – nu foarte uşor de observat,/ totuşi – că lumea noastră poate merge mai departe/ fără nici un ajutor” (Explicaţii).


Dacă evazionismul programatic-himerist s-a convertit într-o sobră şi iluzorie căutare a sensului, literatura a rămas una dintre soluţii. De aceea deschiderile metaliterare sunt foarte frecvente, în volum, încercând chiar să depă­şească ideea de poezie ca prag absolut înspre un altceva, nedefinit vreodată: „De fapt, am fost avertizaţi că numai pe calea poeziei/ am putea dezlega misterul, dar n-a fost adevărat./ Zi după zi, ne-am acomodat cu acel sentiment anume/ care ar putea fi numit poezie trăită,/ dar n-am făcut nimic special pentru asta. Acum vedem,/ merită să facem tot felul de lucruri, să vorbim, să râdem,/ să trăim, până când va veni ceva ce seamănă cu poezia,/ un surogat, ceva din înlocuitori, sintetic, mai ieftin,/ pentru toată lumea...” (Până la urmă am înţeles). Jurnalul turistic e şi el acum traversare poetică, introspecţie artistică, căutată simplitate a sufletului: „Pe stradă mă plimb, sunt chiar eu/ şi nu mă duc nicăieri. E posibil să vin de undeva,/ dar eu mă tot duc, încetul cu încetul, discret,/ într-un loc şi un timp unde nu mai cunosc pe nimeni,/ unde nimeni pe mine nu mă mai ştie/ şi unde am aparenţa unei stări poetice de care/ n-am făcut caz niciodată” (Pentru tot ce adoră să te vadă în viaţă); „Rugăciunea, împreună cu oameni/ din Winterthur, în catedrala ora­şului, te face/ mai puţin străin şi te ajută să vezi şi partea bună/ a faptului de a sta departe de casă,/ nu prea aproape de tine însuţi,/ undeva unde supravieţuirea sufletească devine o artă/ la fel de subtilă ca poezia” (Design elveţian).


Poet al eului universal, împrăştiat în at­mosfera mereu nouă şi mereu diferită a unor spaţii geografice imaginare sau reale, Vasile Baghiu s-a întors acum în spaţiul poeziei gra­ve, autentice. Mascată în depresie, boala poetului e, de fapt, sentimentul incomod pe care-l generează speranţa în omnipotenţa literaturii. Incomod, am zis, pentru că literatura nu e omnipotentă, ea nu poate vindeca, dar poate întreţine fericit o prolifică stare maladivă.
Apropo de prolific, lui Vasile Baghiu îi va ieşi curând un roman. Îl aşteptăm, curioşi!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul