Dacă mă voi arunca între sopă şi buturugă,

niciun imperialism al clopotelor dăngănind în sânge,

nu-mi va schimba conturul buzelor,

nici acel rictus de seară

care-mi aduce praful pe mâneci.

Azi sunt cea mai înaltă notă dintr-o partitură,

chiar azi când pianistului i-au crescut unghiile.

Pentru statutul meu de culac,

cu întinderi mari de stuf,

penitenciarul îşi va lărgi gardurile până la Sfiştofca

unde apa din fântâni este sărată

şi casele nu aveau după război difuzor.

Dacă mă voi arunca între sopă şi buturugă,

nu sunt atât de piatră încât să nu mor de variolă.

Domnule doctor, muribunzii vă cer bisturiul ca pe o spovedanie!

Lilca, dura, ucrainenilor nu le plac merele noastre.

Mama mea, Liuba are acum cincizeci de riduri

şi nu ştie să le spună nu

aşa cum ţiganii nu ştiu să spună „nu te iubesc“.

Lilca, dura, bomboane albastre avem şi noi la bufet,

pe malul ucrainenilor, sârma ghimpată creşte din penele de lişiţă!

Mesele roşii de plastic fac muguri

în timp ce eu renunţ ca o ancoră

să mai urmez vreo corabie,

în timp ce tu devii Liliana Constantinescu.

Vocea mea s-a auzit o vreme în cimitir.

Astăzi dezertez ca soldaţii dopaţi cu LSD,

dezertez într-un câmp de-o palmă

în care linia vieţii este tranşeul unde se doarme,

unde pirandele se vopsesc cu Gerocossen blond,

unde uneori sacrific miei statuilor.

Lilca, dura, au bătut clopotele de utrenie,

aruncă porumbul, viedmele vor închide poarta,

rugăciunile au căzut din lanternou ca muncitorii Zidului Chinezesc.

Eu am cântat liturghiile pe piramide.

Poştaşii îmi vor aduce pensia de acordeonistă la timp

şi tu vei căuta gardurile de stuf

în care am ascuns biletele la cinematograf.

Lilca Ditcov, s-au încuiat preoţii în casa ta,

nu mai spun nacialuri

este un an secetos şi, ştii bine, dura, că noi nu avem paparude.

dura! = proasto!

nacial = rugăciune de seară

viedmă = vrăjitoare

Mamă, sunt bine, valsul meu descrie un buzunar peticit

pe şoldurile kareninelor de pe Volga,

pe şorţul ciroticei Palaheia.

Ah, în jurul ochilor tăi, cu strigătul herminelor

jupuite de vii,

valsul meu descrie un buzunar peticit.

M-am mutat din vechea mansardă, între pereţii unui clopot

şi, cu vecerniile strânse, îl voi face pe diet să meargă din nou.

Să-i spui aşa – a zis Katika: „Lazăre, aruncă-ţi cârjele,

o să valsăm în ritmul unui buzunar peticit!“

Pe canalul Cerneavca, apa se sfinţeşte singură

în trei timpi, cu mişcări vioaie,

într-un vals, pe marginile unui buzunar peticit.

Paclon lui Eumen, cu iasomie la picioare!

Paclon lui Tihon, cu nume de linişte!

Paclon degetelor mele, uitate pe frunzele de papură!

Paclon ţie, mamă, cu strigătul herminelor jupuite de vii, în ochi!