pe strada din casă noaptea păşesc pe vârfuri

nu vreau să fac niciun zgomot

dar uşa scârţâie îngrozitor

oasele încep să-mi troznească

atunci liniştea devine cel mai de temut duşman

şi aş da orice pe smiorcăiala

unei mâţe când e ucisă de şobolani

cineva mă trage de mânecă

îmi ascund în buzunare

mâinile pline de sânge şi de bomboane

în toată mizeria asta de viaţă

moartea mă ceartă ca o mamă

*

nu-mi mai plouă în casă nu că mi-ar păsa dar

câte şanse sunt să fii lovit de fulger

într-o zi însorită

nu am nevoie să apară curcubeul copiii

îl ating într-o baltă de benzină

*

îmi scot capul din pulover

ca dintr-un ou abia crăpat

în fiecare zi mai pun o umbră pe mine

până devin eu însumi doar umbră

las un bilet „plecat până la romană“

pe la ora asta Georgiana

se fereşte de luminile oraşului

doar lumina lunii cade ca un reflector pe faţa ei

şi îi descompune fiecare trăsătură ca o prismă

pe la ora asta Georgiana

iese de la ase

am ieşit s-o văd şi mi-e teamă

că dacă ne vom întâlni se va supăra

*

şi dacă mă vede Georgiana zâmbeşte

ca pisica de cheshire

corpul îi dispare

până îi mai rămâne doar faţa

apoi îi dispare şi faţa

mai rămâne doar un rânjet

pe care-l fixez ore întregi

după ce nu mai e acolo

ca poeziile mele dacă aş scoate-o pe ge din ele

ca în Georgiana şi poza cu riduri

din care am taiat-o

să-i înţeleg absenţa

când am căzut unul lângă altul

tot decartând albume întregi pe masă

din sertarele minţii

două poze una cu tine una cu mine

una lângă alta ne uneau despărţirea

arătăm aşa urâţi când nu suntem împreună

suflete chircite

cărora nu le mai recunoşti zâmbetul

decât după amprenta dentară

cărora nu le mai poţi recunoaşte moartea

în niciun fel

*

sunt cel mai frumos trecător singur

privirea mea cochetă flirtează

cu fete cu nasul pe sus sau cu fundul mare

din când în când inspirate mă întreabă

dacă am plâns „ţi se vede umbra lacrimii“

aşa că îmi feresc privirea de orice ochi înţelegători

mă simt al naibii de poet şi de sexi în seara asta

*

undeva nimeni nu salvează pe nimeni

băiatul trebuie lăsat să plângă

fata să fie un fel de supergirl

& supergirls don’t cry

acolo cu magnetul din copilărie

băiatul atrage fiarele vechi

aproape de inimă şi scuipă sânge

îşi înghite în sec saliva

gândindu-se la fata din vitrină

care îşi ajuta mama să coase un fluture

pe rochia de mireasă

aici nici aici nimeni nu salvează pe nimeni

miroase a moarte fericită

fredonez the blower’s daughter

*

ajung pe alei întunecate

unde confund gunoaiele cu oamenii

mă pitulesc şi-mi bag mâinile în buzunare

înăuntrul meu

rupturile sunt lipite cu gumă de mestecat

Dâmboviţa e atât de limpede că văd moartea prin ea

aici sunt aruncaţi toţi copiii nedoriţi

lumina pe care o reflect

mi se ghemuieşte în căuşul palmelor

păsările beau apă împreună cu mine din ele

haloul pe care îl lasă în jur zborul lor

mă înconjoară

din vene îmi cresc lovituri de cuţite

se scurg pe piele

în cicatrici mai albe

decât un miligram de heroină

ge nu mai încapi în mine

dar eşti prea slabă să-mi pocneşti de sub piele

*

după ce am făcut un om mai puternic să sângereze

m-am speriat de mine

lovitura în ţeastă mi-ar fi adus moartea

am fugit şi m-am ghemuit în întuneric

tremuram

m-am mângâiat mama mi-a spus

mâinile ridicate n-or să mai putrezească

dantura imprimată îmi rânjeşte în fiecare zi

pe dinăuntru eşti tot o brută

degeaba faci dragoste cu lumina stinsă

şi strigi alte nume

dacă ţi-o închipui mereu pe Georgiana

iar atunci orbit de lumina

pe care o revărsă asupra ta

îţi repeţi spasmodic într-un colţ

ge eu nu sunt aşa

întins în balta propriului sânge

degeaba

în timp ce vomitam îngeri şi fluturi

degeaba mă scorojesc şi mănânc din mine

*

ninge

omizile de pe blocuri îţi cad în cap

fluturii se nasc direct pe haine

frumoasele şi-i prind în păr

alteori ninge cu puf de păpădie

care-şi sfârşeşte zborul

în sânul lor

dar şi dacă ar fi aşa

după iarnă vine toamna

nu mai e mult nu mai e mult
moartea te învaţă să numeri până la minus infinit