Despre Cioran au apărut, şi la noi, şi aiurea, o mulţime de studii şi eseuri critice, întărind paradoxul unui autor foarte greu încadrabil, dar foarte frecventat hermeneutic. Filosof fără sistem, moralist cinic, sceptic intratabil sau ultim nihilist al secolului său, Cioran a fost categorisit cu etichete diverse, toate valabile sau, dimpotrivă, toate false. Gândirea sa fragmentară, exprimată într-un discurs temperamental ca ton şi strălucitor ca stilistică, a dat de lucru exegeţilor, dar, tocmai fiindcă au­torul însuşi e alunecos şi complex, nu s-ar putea spune că s-a scris destul sau că s-a rostit ulti­mul cuvânt.

Studiul clujeanului Nicolae Turcan, Cioran sau excesul ca filosofie (Limes, 2008) – la origini, o teză de doctorat – riscă fericit să încadreze opera răşinăreanului autoexilat la Paris unui singur concept. Bine argumentat, contextualizat istoric, raportat la principalele exegeze anterioare şi dezvoltat sistematic în secţiunile cărţii, „excesul” ca aleph al textelor cioraniene e o reuşită interpretativă. Autorul (redactor-şef la INTER. Revista română de studii teologice şi religioase) procedează metodic, definindu-şi din capul locului instrumentele filosofice (contactul strict cu textele lui Cioran, reevaluarea unor detalii biografice mărturisite în scrisori şi „caiete”, demersul peratologic pe urmele lui Liiceanu, înregistrarea ocurenţelor excesului în toate operele abordate, lămurirea contradicţiilor evidente la un subiect atât de complicat) şi urmărind de aproape traseele principale ale discursului cioranian: scrisul, filosofia vieţii, fiinţa, suferinţa, moartea, Dumnezeu, extremismul politic. Autorul evită, astfel, atât acrobaţiile hermeneutice gratuite, cât şi fragmentarismul critic impresionist şi disparat, deşi e conştient, în final, că e dificil să afirmi că „l-ai înţeles pe Cioran” în preajma unor interpretări multiple, concurente şi contradictorii, aplicate pe un gânditor atât de reticent la sistem.

Observaţiile din cronica de faţă se vor referi mai ales la a doua secţiune a cărţii lui Turcan, Excesul. Avatarurile unui concept, o parte teoretică definitorie pentru înţelegerea demersului dezvoltat de autor în celelalte secţiuni.

Înclinaţia spre exces a lui Cioran poate fi observată uşor urmărind pasiunea lui pentru mistică, afirmă autorul. La Cioran autenticitatea religioasă există dacă pariază pe intensitate, în afara oricărei alte morale sau dogme. Pasiunea pentru intensitatea extremă trece în toate temele discursului cioranian, de la existenţa umană la destinul politic al popoarelor. „Ceea ce refuza Cioran”, notează N. Turcan, „era tocmai nivelul mediu al existenţei, acel «pur şi simplu» al omului comun, temperatura mediocră pe care n-o putea înţelege şi la nivelul căreia plasa inclusiv revoluţiile, prea mici pentru intensităţile lui”. Excesul devine o atitudine firească şi o valoare intrinsecă la Cioran, inclusiv în pulsaţia stilistică a retoricii sale, şi în cele cinci cărţi româneşti, şi în celelalte franceze. Turcan identifică trei sensuri ale excesului cioranian: „excesul ca limită” (înţeles peratologic: „limită, paroxism, ieşire din cadrele obişnuite în direcţia iraţionalităţii extatice sau a depăşirii sceptice”); „excesul ca polaritate” (înţeles ca motor polarizant, ca factor oscilant între mereu două extreme, valorizate adesea simultan); „excesul ca indecizie” („oprirea în indecizie, adică în acea zonă în care îşi fac veacul îndoiala, eşecul şi ratarea”). Preferinţele pentru tensiunile excesive ale trăirii şi ale gândului şi pentru negaţie au, desigur, justificări multiple, în opinia autorului.

Ar fi, mai întâi, biografia. Cioran a amestecat în sufletul său latura oficial religioasă a tatălui cu melancolia structurală a mamei, alegând, în final, luciditatea tăioasă în defavoarea sincerităţii trucate. Cu asumarea inevitabilă a greutăţii conştiinţei. Ar fi, apoi, apartenenţa etnică. „Cum e cu putinţă să fii român?”, se întreba autorul Ispitei de a exista, în buna tradiţie a patriotismului negativ românesc. Procesul niciodată finalizat al modernizării rapide a României, avatarurile unei istorii minore şi ale unui destin anticultural l-au făcut pe Cioran să vadă în folclorul românesc exact temele ratării ca neam: jalea, urâtul, soarta. Lecturile formatoare au constituit un alt factor al excesului cioranian. Predilecţia pentru vitalismul german şi pentru nihilismul rus vor dezvolta „o gândire în care supraomul nietzschean va schimba locul cu voinţa schopenhaueriană de a trăi, pe fundalul decadent al unui destin occidental spenglerian, totul maculat de un scepticism românesc atemporal”. În fine, naeionescianismul generaţionist se face şi el vinovat de efuziunile autorului Schimbării la faţă a României. Trăsăturile „generaţiei ’27” se vor găsi din plin în opera lui Cioran, chiar dacă sub forma unei delimitări frenetice. „Astfel, «generaţia ’27» a fost nemulţumită de cultura română”, notează Turcan, „paricidă şi ostilă generaţiei precedente, ortodoxistă, autohtonistă, antiliberală şi antidemocratică, antijunimistă şi antimaioresciană, spiritualistă şi iniţial apolitică. Cuvântul de ordine a fost «spiritualitate», iar sub oblăduirile lui generoase, tânăra generaţie s-a format ea însăşi ca un «exces», a cărui măsură avea să fie excedată de Cioran”. Măsura cea mai înaltă a controversatului spiritualism interbelic s-a manifestat, aşadar, în opera şi atitudinile gânditorului din Rue de l’Odéon.

Trecând diacronic prin toate temele scrisului cioranian, N. Turcan reuşeşte să împace prin conceptul de „exces” toate contradicţiile insurmontabile ale marelui răşinărean. Chiar şi mult trâmbiţata sa opţiune politică „de dreapta” e trecută de autor (în subcapitolul O discuţie asupra vinovăţiei) tot sub auspiciile excesului de tinereţe, subliniind confuzia dintre „extremul, excesivul Cioran” şi „extremistul politic Cioran” (s.a.). Primul se regăseşte autentic în textele sale pe tot parcursul vieţii, al doilea, doar în tinereţe, când poziţiile vitalist-estetice primau în faţa unei lucidităţi recâştigate la maturitate. Cioran n-a fost altceva decât un scriitor care şi-a arogat adesea „dreptul de a se manifesta cu iresponsabilitate”, abandonându-se histrionic stilului. Turcan concluzionează, în finalul cărţii sale, că „Cioran este un stilist şi totodată un gânditor în care excesul se manifestă aproape categorial, fie că neagă, fie că afirmă, fie că nu reuşeşte să se decidă (atitudine de asemenea excesivă) pentru una din extremele care-l asaltează cu neîmpăcare”.

O perspectivă inedită şi curajoasă, asta ne propune Nicolae Turcan în studiul său. El înscrie cu succes încă un punct de reper în deja bogata „literatură despre Cioran”.