Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Brazilia fără clișee, fără fotbal și carnaval

        Dan Cristea

Mihai Zamfir: Tropice surâzătoare. Jurnal indirect IV, Editura Spandugino, 2014, 351 de pagini


Aflăm, din incitantul „jurnal brazilian” al lui Mihai Zamfir, o mulțime de lucruri despre țara-continent de la Tropice (un soi de terra incognita pentru cei mai mulți dintre noi), țară pe care autorul cărții a cunoscut-o, în calitate de ambasador al României, între anii 2007 și 2012. Această informație, deopotrivă bogată și subtilă, ilustrând domenii felurite de cunoaștere, de la istorie la gastronomie ori de la meteorologie, floră și faună la cultură, artă și divertisment, ar reprezenta latura pedagogică a textelor-articol care compun cartea și care au fost publicate, inițial, sub forma unor corespondențe, în România literară. Cealaltă latură a jurnalului-indirect, după cum sună propria diviziune operată de autorul său, ar fi menită să refacă o „traiectorie individuală”, altfel spus, experiența inubliabilă a „europeanului care se trezește în altă emisferă”.
Să recunosc, astfel, cu modestie, că nu știam mai nimic (și nu e singurul exemplu!) despre scrisoarea prin care se anunță regelui Dom Manuel I, la 1500, descoperirea Braziliei de către flota portughezului Pedro Alvarez Cabral. Carta, scrisă de scribul și secretarul expediției, a devenit actul de naștere al națiunii braziliene și, în plus, fără de-a avea vreun merit literar, ar putea fi considerată ca „fondatoare” a literaturii braziliene. Cam în felul în care, așa cum comentează Mihai Zamfir, Scrisoarea boierului Neacșu din Câmpulung, de la 1521, simplu document ocazional, „a inaugurat fără voia autorului limba română scrisă și, prin ea, literatura română ulterioară”. Faimoasa Scrisoare a lui Pero Vaz de Caminha vorbește elogios despre „aerul plăcut, proaspăt și temperat” al teritoriului de-abia descoperit, despre „apele multe, nesfârșite”, despre „pământul minunat” ori despre „păduri imense, cu arbori sălbatici”, inaugurând astfel, cu descrierea înfăptuită de autorul ei, metafora tărâmului paradisiac în ce privește Brazilia.
Imaginea aceasta, de pământ mirific, al visului, abundenței și făgăduinței, s-a transformat, cu timpul, într-un „loc comun european”. Cu nuanțe însă din cele mai diferite. Astfel, pentru scriitorul și filozoful baroc spaniol Baltasar Gracian, țara de la antipozi s-ar înfățișa, cum se întâmplă în romanul lui alegoric El Criticon, din 1651, ca un rai al dulcelui, locul „unde râurile sunt de miere, munții de zahăr, pământurile din biscuit, iar prăjiturile atât de gustoase, că fac din Brazilia paradisul cofetăriei”. Metafora paradisului apare și la Stefan Zweig, a cărui lucrare din 1941, Brazilia, o țară a viitorului, e pertinent citată și comentată în textul din Jurnal intitulat Entuziasm și dezamăgire. Geografia tropicală, bogăția și oferta naturală incredibile, un anume ritm de viață ar explica, la Zweig, indiferența brazilianului față de efort: „Nu există aici nici o grabă în legătură cu banii și cu timpul. La ce să te grăbești să faci tocmai azi, și nu mâine? De ce să fii grăbit într-o lume paradisiacă?”.
După cum se știe, scriitorul austriac s-a autoexilat, din fața amenințării naziste, la New York, mutându-se în 1940 în Brazilia, în Petropolis, vechiul orășel de munte imperial, unde, peste doi ani, se sinucide din disperare, împreună cu soția. În legătură cu cartea lui despre Brazilia, carte „scrisă din pur entuziasm”, Mihai Zamfir găsește că autorul ei arată acolo, în paginile însemnărilor de călătorie, o „intuiție profundă, descifrând în viteză nu doar caracterul poporului brazilian..., ci și perspectivele de viitor ale unei țări întregi, atunci când europenii nici nu știau prea bine unde se află Brazilia și ce limbă se vorbește acolo”. Spre „intuiția profundă” a spațiului și spiritualității braziliene, aflată dincolo de clișee comode și surmontând inevitabilele surse livrești, țintesc și încercările lui Mihai Zamfir (materializate în textele-articol ale jurnalului indirect) de a surprinde fața văzută, dar și pe aceea nevăzută a acestei țări-provocare. Este vorba aici nu numai de tabloul schițat obiectului (Brazilia), dar și de preferințele, gusturile, opțiunile ori idiosincraziile subiectului care lucrează tabloul. „La o privire atentă însă – scrie Mihai Zamfir la un moment dat – specificul brazilian iese acolo unde nu te aștepți”, pentru ca, în alt loc al cărții, să întâlnim precizarea că: „Există realități pe care doar metafora le surprinde exact și le explică”. Amândouă argumentele trebuie luate în seamă pentru a percepe cât mai bine demersurile autorului, care, în „scriitura” Braziliei, nu evită nici metaforele, nici propensiunile personale ori aranjamentele stilistice ale comunicării sale, de ordinul paradoxului sau al antitezei. Oricum, tonalitatea jurnalului indirect nu e niciodată neutră.
Imaginea Paradisului, de pildă, obsesia europeană în privința Braziliei, nu poate lipsi nici din tabloul lui Mihai Zamfir consacrat universului fizic tropical. „Iarna” braziliană, care se întinde jumătate de an, între aprilie și octombrie, e un anotimp de „vis”, une saison au Paradis, un interval de timp admirabil, parcă desprins din lumea basmului, perioadă în care Brazilia traversează o „stare paradisiacă”. Toate zilele sunt însorite, „surâzătoare”, iar pământul e acoperit în permanență de flori. Pe această temă, meteorologică și vizuală deopotrivă, Mihai Zamfir știe nu numai să descrie frapant și sensibil, dar are și abilitatea de a-l „cointeresa”, prin aluzii livrești bine țintite, și pe cititorul român: „În «iarna» braziliană, mergând pe sub copacii înfloriți și fără frunze, calci pe petale, în timp ce, în jurul tău, alte petale plutesc suav căzând lent. S-ar zice că Eminescu, descriind raiul dacic din Memento mori, a visat peisajul brazilian pe care nu-l văzuse niciodată”. La florile care împodobesc „neverosimila iarnă braziliană” se adaugă florile verii, anotimpul umed, astfel că în Brazilia „florile nu se opresc niciodată, își schimbă doar speciile, potrivit sezonului”. Din contextul miresmelor florale („toate florile au parfum suav”) nu poate lipsi rememorarea lui Dimitrie Anghel, evocat, cu o inspirată tușă supraterestră, ca unul dintre poeții care au surprins spiritul „grădinii universale”, acea grădină de Eden „care trăiește o viață paralelă cu viața umană”. Nicăieri, mai scrie Mihai Zamfir, „acest spirit nu pare mai viu decât în îndepărtata Brazilie, într-o seară ploioasă de vară”.
Nu numai florile sau clima inspiră la Tropice (parafraza din titlul cărții lui Zamfir la titlul lucrării lui Lévi-Strauss nici nu mai are nevoie de vreo explicație) un imaginar paradisiac, dar și păsările, care, scutite fiind de obligația migrării, nu pleacă, nu dispar, ci par a fi „eterne”. Doar ciorile lipsesc, notează autorul cu umor, dar tocmai „pentru a nu strica armonia raiului”. În fine, și plaja braziliană, disponibilă tot anul și întinsă pe o coastă uriașă, de 7.500 de kilometri, ar putea sugera o porțiune desprinsă din rai. Aluzia la Zweig e evidentă în aceste rânduri: „Viața brazilianului e un sezon de plajă care nu se mai sfârșește. Poate de aceea brazilianul este bine dispus, nu se grăbește și privește doar jumătatea plină a paharului; azi e cald și soare, mâine va fi la fel; de ce să ne facem de pomană sânge rău!”. Imaginea aceasta, a unei fețe lipsite de riduri, conservă ceva, să recunoaștem, din mitul iluminist al lui „bon sauvage”, astfel că indicatori sau înlocuitori pentru „starea paradisiacă” pot fi furnizați de stări cu o oarecare sinonimie, precum suavitatea, candoarea, inocența și, mai ales, naivitatea. Astfel, brazilienii, atât bărbații, cât și femeile, se îmbracă sumar și uniform, afișând „cea mai suavă semi-nuditate”. Se mănâncă frugal, sănătos, anticolesterol și nu există vin local, deși strugurii sunt din abundență. „Naivitatea funciară a locului”, ilustrând o lume în care miturile sunt încă vii, constituie, în opinia lui Mihai Zamfir, aspectul care l-a captat în primul rând pe autorul Tropicelor triste. Mai aflăm din comentariile adăpostite într-un întreg capitol că „zâmbetul brazilian este eminamente infantil; nu dezvăluie caracterul celui care zâmbește, ci marchează mereu un pas către celălalt, indiferent cine ar fi el”. Atitudinea aceasta, de deschidere, ar ilustra „inocența copilăriei”, o „copilărie” însă a umanității, „nu pe o scară istorică, ci pe una ideală”. Naivi, de o „naivitate înduioșătoare”, se dovedeau și fondatorii Academiei Braziliene de Litere, la 1896, care, copiind modelul Academiei franceze, „luau foarte în serios ideea de nemurire literară”. După cum „naiv” se arată și publicul cititor brazilian sau, mă rog, o parte a acestuia, care devorează, într-o copilărie a cititului, cărțile cu conținut spiritist. Dincolo de semnele unei „lecturi” caracterologice ale unor indicii mai mult sau mai puțin superficiale și având, tocmai de aceea, caracteristicile unei propuneri care nu exclude șocul, observațiile pe care le face Mihai Zamfir trădează și unele preferințe. Opțiunea, de pildă, pentru spontan, originar, necontrafăcut. O depistăm, printre alte devoalări, în comentariul la celebrul Carnaval de la Rio, care îi apare ambasadorului-scriitor ca „unul dintre cele mai triste spectacole cu putință”. Acesta ar întruchipa o sugrumare a spontanului, o sărbătoare a bucuriei codificate, un divertisment programat și absurd, un kitsch hollywoodian. Comentator cu ironii al fețelor „naivității”, Mihai Zamfir nu se arată a fi naiv el însuși, căci, așa cum consemnează, la „tropicele surâzătoare” se înregistrează 50.000 de morți violente pe an.
De-a lungul întregului „jurnal indirect”, Mihai Zamfir favorizează – et pour cause! – paradoxul (figura formulelor-șoc, care pune pe picior greșit opinia curentă), ineditul, imprevizibilul; ceea ce, cu un cuvânt, iese din comun, prin extravaganță, stranietate ori excentricitate. Pentru Barthes, de pildă, Japonia reprezenta, metaforic, „Imperiul semnelor”. Pentru Mihai Zamfir, Brazilia e, prin excelență, o „țară barocă”, înțelegând prin baroc un amestec bizar de stiluri și entități, ornamentație și spectacol în exces. Amalgamul rasial, unele monumente, biserici și piese de patrimoniu, dar și Carnavalul de la Rio ar constitui manifestări ale acestui „baroc” brazilian. Culmea acestuia ar fi de găsit în sculpturile uriașe, în aer liber, din ansamblul de la Congonhas, aparținând unui artist mai mult decât ciudat, Aleijadinho, care se stinge din viață în Europa, în 1814. Mihai Zamfir nu face nici un secret din atracția sa pentru poveștile stranii, paradoxale. Istoria imnului național brazilian, care rămâne neschimbat deși țara trece de la regimul imperial la cel republican, ne pune în mână o astfel de „istorie ciudată, irepetabilă și posibilă doar sub cerul Tropicelor”. La fel, planul construirii unei noi capitale, în centrul țării, care străbate anii, ca un vis frumos, până la realizarea lui efectivă, transpusă într-un oraș nefuncțional, „colectivist”, ridicat între 1957-1960 de arhitectul comunist Oscar Niemayer. Portretele unor artiști și ale unor scriitori de primă mână, aceștia reprezentând vârfuri ale tuturor genurilor literare (printre ei: poeta Cora Coralina, debutantă la aproape 70 de ani, dramaturgul și jurnalistul nonconformist Nelson Rodrigues, rara avis într-o scriitorime preponderent stângistă, Manuel Bandera, poetul „cel mai brazilian”, Carlos Drummond de Andrade, „cel mai universal poet pe care l-a dat Brazilia”, prozatorul Moacyr Scliar, „brazilianul atipic”, cu rădăcini într-o familie evreiască plecată din Basarabia), ne oferă nu numai fragmente edificatoare de cultură și istorie literară braziliene, dar trasează și câteva vieți și destine cu totul tulburătoare, puse în evidență de remarcabilul talent de povestitor al lui Mihai Zamfir. Pe de altă parte, meditațiile criticului și istoricului literar asupra propensiunii spre temele tristeții existențiale, pe care o scot la iveală atât literatura română, cât și literatura braziliană de-a lungul secolului XX, ori reflecțiile asupra „fondului ultim” al ființei noastre („Ne aflăm mereu în căutare de altceva, de ce nu avem, cunoaștem doar aproximativ, pare inaccesibil și depozităm în el toate speranțele”) ne dau măsura unui spirit profund și original. Experiența braziliană trăită de Mihai Zamfir se pare că a venit precum o mănușă acestei „căutări de altceva”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul