Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poezie

        Cătălina Cadinoiu

Aletheia, femeia străină


din toate timpurile s-a scurs doar o zgură
în care mulți și-au imaginat o baie în lapte dulce.
Și eu? Eu cu ce minciună convenabilă să vă hrănesc?
mă întreb ce ademenește adevărul în țesătura ta bărbătească
mirosul de femeie pe care îl poartă cămașa
în amestecul dulce-înțepător de soare și umori?
Așa te-am văzut mereu
ca pe acele exponate în atelierele rustice
o cămașă cu urme de sudoare și multe înflorituri.
Tu nu poți fi tânăr și parfumat în lumea mea
gura celui care te vorbește
îmbătrânește de la prima silabă
numele tău va fi rostit întotdeauna de o voce muribundă.
Dar ea... ea nu are decât o singură grijă
să așeze pietrele din Delos în soare
mereu purtând o stâncă în lumină
și astfel îi moare câte puțin blestemul.
Este o Sisive iluminată și neascunsă
și nimic în ea nu miroase a sânge sau a carne.



mori Molloy


pietrele s-au săturat de gura ta, lasă-ni-le moștenire!
sunt chipuri amorțite pe care nu le trezește nicio duhoare
sunt ochi pe care nu-i înlăcrimează nicio scamă
tu ai pietre pentru noi, Molloy!
ni se usucă inimile, nu mai plouă, nu mai ninge, nu se mai plânge
tu când plângi îți cresc ierburi hrănitoare la baza gâtului.
mori Molloy! dar, înainte de a muri, aruncă peste umăr o lacrimă de-ale tale
pentru viitorul nostru
fă ceva pentru noi
Molloy!



dresaj


era o creatură scăpată dintr-o furie.
intra de câteva ori pe zi să-mi spună c-a omorât o șopârlă.
în timpul mesei, când lingea blidele ca un câine,
aș fi putut să ies din cameră, să adun toate șopârlele,
apoi să i le arunc în mâncare, să i le îndes în gură
ca pe un buchet de margarete
într-o vază
sau cel puțin așa credeam că se cuvine să fac
atunci când ea radia pentru că talpa ei
lăsa o urmă lungă de sânge ca un camion din Pieta.
am ieșit în grădină
am mușcat din pământ ca din pâine caldă
ca să-i semăn și să-i pot vorbi.
am râs de plăcere, cu gura plină de pământ,
m-am întors la ea.
nu mă mai impresiona.
i-am spus că am prins o insectă,
am ținut-o în căușul palmei
am plâns peste ea până am înecat-o,
iar un cal sălbatic și-a prins copita într-o rază de soare.
cred că ar fi vrut să-mi adoarmă în privire
când i-am vorbit.
A înțeles că jocul și bufonii sunt în paradisul meu.



se petrece


nu am lăsat nici monumentele, nici manuscrisele
am răscolit și am tras de limbă
până ce fiecare cuvânt m-a blestemat.
nimic nu a fost iertat.
o doică fără copilărie mi-a adormit
zeitățile favorite
în Patul lui Procust.
ceea ce a rămas agonizează între alb și negru.
atâția idoli mutilați din care am de ales.
ce pot să fac?
îi spun pe nume zeului până se reîntregește.
îmi imaginez până încep să cred.
la sfârșit o să fie.
așa a și fost.
în mijlocul lor stau ca un sâmbure
la capătul unui fruct
care nu a fost niciodată floare.



Iancu


Pe chip ți se joacă doi pui de vrabie, pământul se teme
să nu fie prea dur pentru pașii tăi mici
și noaptea prea aspră pentru veselia neîntreruptă.
Din arbori au coborât insecte ca să adoarmă
în formele tale de nisip
și, pe mâinile dulci, privești curios
cum ți se descrie altă lume
cu care trebuie să începi exercițiul omeniei.
Atunci păsările brune îți zboară de pe obraz
și mă întrebi
cum să le răspunzi celor mai mărunți decât tine
care se nimeresc sub talpa ta.
Nu știu ce să-ți spun, puiul meu,
azi când specia mutantă devine gen.
Moralitatea este frumoasă chiar și moartă
și, așa cum spune povestea, se va trezi cândva.
Poate ești tu prințul ei.
Totuși ceva mă împinge să-ți așez eu însămi talpa
pe drumul insectelor.



autobiografie


am ținut atâtea umbre în încăperi ascunse
încât, deschizând ușa, mi s-a părut
că mucegaiul lor face o mare lumină.


cred însă că am fost un mal cumsecade
pentru că au venit copiii să-și caute,
în nisipurile mele, toate jucăriile pierdute.


tu ține departe de mine lucrurile
pe care le voi rupe fără sfială
și nu pentru că voi găsi în ele ceea ce eu însămi am pus,
dar, din prima zi, în colțul meu de gabie,
am smuls din tot ce se putea atinge,
fâșii de întuneric sau aripi rămase în zbor
cu care am peticit destul în mine
cât să perorez apoi despre integritate.


acum, când îți vorbesc,
simt cum mă doare ceva între coaste,
ceva ce nu poate zbura.



copilul de la ora cinci


Am ținut și eu cândva în brațe copilul de la ora cinci.
Era într-o iarnă și s-a nimerit
să trecem împreună ghiolul înghețat.
El avea patru ani.
Am văzut că mergea pe vârfuri și m-am gândit
că se simte prea greu pentru lacul înghețat.
Când l-am întrebat, mi-a arătat tălpile încălțărilor.
Mai erau doar vârfurile întregi.
L-am luat în brațe și i-am simțit
carnea ca pe un pardesiu de primăvară.
Se spunea că s-a născut cu o firidă în inimă.
Era atât de ușor și mă făcea să mă simt mizerabil.
Dacă i-aș fi dat toată mâncarea
pe care am aruncat-o câinilor
inima lui bortită nu ar fi putut-o auzi atât de lesne oricine.
Când a mai crescut, îmi aducea broaște țestoase.
Mă întreba cum se numește burta lor osoasă.
Se cheamă plastron.
Aha, plastron, castron, râdea el,
cu picioarele încrucișate în praf,
cu broasca pe care și-o reapropia când se îndepărta prea mult
și o farfurie cu mâncare pe genunchi.
Când s-a maturizat instinctul lui de vânător,
îl vedeam cum prinde puii de lebădă.
A venit să mă întrebe dacă vreau să mănânc lebădă.
Am încremenit și parcă m-am îmbolnăvit.
Era ca și cum m-ar fi întrebat dacă vreau să-l mănânc pe Dumnezeu.
L-am refuzat politicos
și i-am spus că lebăda conține în pielea și aripile ei o toxină.
Este ca pasărea Pitohui, din Noua Guinee.
L-am mințit. Am vrut să-l sperii.
Nu contează, mi-a răspuns. Eu nu cred că mai trăiesc mult,
iar carnea ei este așa de bună!



Epic


În acea zi, au venit foarte mulți.
Nu înțelegeam de ce au adus cu ei radiourile,
de ce râdeau vorbind despre cineva care tocmai fusese împușcat.
Am plecat de acasă, spunând că merg la o prietenă,
și pe stradă l-am întâlnit pe Zorba Grecul.
Era doar el. În rest, strada pustie.
Cu mâinile ridicate, striga, în ritmul propriei muzici, când libertate,
când am scăpat de muncă silnică.
I-am văzut și pe ceilalți la televizor.
Dansau și ei ca Zorba Grecul.
Cel pe care l-am văzut pe strada pustie,
cel care se bucura că a scăpat de muncă silnică
a murit de curând.
A muncit până a murit.
Avea plămânii plini de ulei, lucra la motoare, pe vapor,
dar atunci a avut atât de mult aer
să danseze, de la începutul până la capătul străzii,
ca Zorba Grecul!



acolo unde nu se mai răspunde urărilor de bine


mă întorc în aceste locuri care-mi cresc un ciorchine
crud și acru pe tâmplă.
apele încă mai au pentru mine un chip trandafiriu de copil.
le revăd după mult timp
și am avea atâtea de spus. nu ne recunoaștem.
într-un final, doar o urare seacă și o privire în pământ.
mă întorc acolo unde nu se mai răspunde urărilor de bine
și nu pot trece fără să ating lucrurile
care au modelat în mine atâția pereți de porțelan.
toate cad din moartea lor ca fructele putrezite.
azi trebuie să plec.
azi plec
lăsându-le ca pe un grup de Korai după invazia persană.



piatra arsă


tu mă crezi alt suflet decât cel care se izbește
de tine ca ploaia de geam.
tu parcă privești un stâlp de sare.
mă gândesc că uneori sunt o piatră
pe care atunci când o arunci va deveni copil
nu
eu sunt un copil care în brațele tale devine piatră
sau poate altarul unei biserici din pietre arse și pietre noi
undeva în Dresda.
văd zilnic cum se îmbolnăvește ceva în mine
ceva ce poate fi vindecat doar cu cenușă.
tu știi cât trebuie să ard în tine
ca să fiu
eu?



Antimemorie


dorm bine pe moartea voastră o lumină străină
mi-a căzut mereu în ochi
de parcă acolo s-ar afla careva scufundat în întuneric
şi singura fereastră sunt eu
cea care-şi ţine uşile cu dinţii.


mi-aș dori să vă mulțumesc
dar încă nu am trăit acea dimineaţă în care
datorită vouă
să mă trezesc cu un simţ special pentru iertare.
dacă s-ar întâmpla
atunci aş veni pe pământul vostru şi aş creşte o floare.


atât mi-aţi lăsat scris: într-o zi
a plesnit o scoarţă de copac şi m-a azvârlit ca pe o cicatrice.
îmi sunt şi altceva decât un prieten din copilărie
un prieten cu ochi de paie întorşi spre foc?



Lacul albastru


când acea vreme incertă
este o crăpătură într-o icoană
din care viața mea nu lasă sfinții să fugă
îmi caut minutul potrivit să mă aşez printre lucrurile noi
să le îmbrăţişez cu alt timp
şi degetele mele să fie binevenite.


este o prietenie aparte
această reconciliere
şi doar atunci când corpul meu devine ceasul lor
ele îmi doresc pentru o secundă moartea
cum s-ar spune, o secundă de iubire.
dar vine mereu o suflare moale ca o zăpadă proaspătă
pe ceafă
și știu că este o invitație de a mai sta
și știu atunci că încă mai am vârsta albastră
a ferestrelor lui Chagall.



***
când pleci tu pleacă toate drumurile lumii cu tine
și eu alerg ca un cal nebun
printre ferigi lipindu-se de piele
pentru că pare atât de prietenos acel ceva din mine
care a înflorit din cruzimea anotimpurilor.


când pleci tu nu mai există drumuri
mai sunt doar rătăcitori
care au flanat destul cât să bătătorească o cale.


când pleci tu cade o zăpadă fină în fiecare zi
aici în munți
doar eu o văd, doar eu mă căiesc
și mă rog să știi cât de mult îmi plac drumurile
atunci când trebuie să te întorci.



Stăpânul atitudinii


mi-a lipsit ipocrizia ta de rege
lângă ipocrizia mea blajină îmi lipseai
doar tu pe acest liman al diavolului, al jocului
şi al fericirii.
să mergem din casă în casă
îi smulgem dintre pietre
ca să devină flori de mare
apoi îi purtăm spre miezul nopţii
unde o lupoaică îi va găsi şi-i va creşte.


trebuie să intri măcar o clipă în mocirla în care se scaldă.
nu poți trece indiferent.
îţi aminteşti răcoarea noroiului pe genunchi?
este supremul omenesc, un cutremur şi o plăcere.


Ne vor primi până la urmă
ca să ţinem pe umeri
aceste trofee plângând cu apă murdară.
Noi suntem corabia care poartă în larg nebunii.



Simion


Mă gândeam să-ţi spun Marnis, de la mare şi nisip,
apoi mi s-a părut potrivit să-ţi spun Dimin,
un nume între dimineaţă şi divin.
Cum să-ți spun
în așa fel încât, atunci când îți vei auzi numele,
să ştii ce sunt eu, ce simt eu
în numele tău?
Mi-e teamă. Cuvintele
ar putea să fie pentru tine urne goale,
o urnă goală aş putea să fiu şi eu.


Iubirea mea a rămas într-un singur cuvânt,
în numele tău,
va sta acolo ca o fantomă
care nu vrea să părăsească lumea
pe care a iubit-o atât de mult.


În numele tău dorm liniștiți
oameni pe care i-ai fi putut iubi
așa cum iubești un câine loial, dar plin de mizerie.
Îl speli, îi vindeci rănile, apoi îl primești în casă.
În numele tău se odihnesc în pace, ei sunt blânzi,
ei sunt cei exilați din istorie
și oricine îi iartă.



Vinovaţii


M-au împins cu furie,
ai fi spus că le-am furat un vis frumos.
Nu voi mai săpa în genunchii mei fântâni
care să vă țină în viață.
Nu mai sunt în mine întinderi
pe care animalele voastre
să întreacă în viteză iluziile mele.
S-au stins
sau se sting încet.
În viețile lor, aproape sfârșite,
m-am împotmolit şi caut viața mea
de care să mă prind.
Îi las în urmă,
nu le mai văd ochii,
nu-i mai aud strigând că sunt o lebădă
care și-a dat aripile pe blana unui câine.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul