Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Înaintemergătorul

        Dan Stanca

Singur şi fără chef, Michael s-a apucat totuşi de treabă. Ferma avea o mână nouă de bărbat care să stăpânească rosturile. Nu s-a mai gândit de atunci nici o clipă la profesia lui de diplomat şi a rămas, cum se spune, la ţară, nici nu s-a gândit să se căsătorească, iar după experienţa homosexuală intensă, dar, în ciuda plăcerilor obţinute, traumatizantă, apropierea de o femeie i se părea lipsită de vigoare, simplă coregrafie care înlocuia adevăratul angajament bărbătesc. Avea nevoie de austeritate, chiar de asceză, mânând la câmp turmele de vite care mugeau stins, ţinând isonul apusului de soare revărsat peste aceleaşi câmpuri verzi-roşcate. Dacă ar fi trăit în urmă cu o sută de ani, ar fi făcut acelaşi lucru. Şi America ar fi fost aceeaşi, patruped statornic pe care nu-l clinteşte hăul de dedesubt. Dar nici spre ce e deasupra nu ridică ochii. Ciudat sau explicabil, îi era teamă să asculte buletinul informativ de ştiri. Veneau spre el, ca nişte agresiuni subtile, atâtea informaţii nedorite, încât iarăşi ar fi căzut într-o capcană şi s-ar fi pierdut. Dar tot nu se abţinea să deschidă televizorul. Apărea o crainică frumuşică foc, a cărei dicţie era într-atât de impecabilă, încât nici nu mai conta mesajul propriu-zis. Femeia era la fel de fermecătoare fie că difuza o ştire privitoare la naşterea unui prinţ moştenitor, fie că prezenta o calamitate naturală cu mii de morţi. Dar odată i s-a părut că frumuseţea ei suferă o schimbare. Informaţia transmisă avea în vedere tocmai Iranul. Inima i-a stat în loc şi pentru câteva clipe nici nu a mai putut să înţeleagă ce spune crainica, de parcă nu în engleză ar fi vorbit, ci într-o limbă străină, necunoscută lui. Trecutul se întorcea dureros asupra sa, dar, pe de altă parte, îl şi consola. Şi-a adus aminte de acel student din grupul gardienilor, Djallal Rumi, pe care-l considerase cel mai uman dintre toţi şi care, într-un fel, anticipase declinul său ulterior. Îl avertizase că, întors în ţara sa, nu-i va fi bine, deşi pentru o perioadă de timp i se va părea că e minunat şi, învârtit într-o pâlnie care se va roti din ce în ce mai repede, când va fi scuipat afară, va arăta jalnic. Poate omul exagerase. De când era fermier, Michael simţea că nu-i mai fuge pământul de sub picioare şi deci nu va mai fi aruncat de acolo. Se ducea săptămânal la biserica baptistă, unde-l asculta cu respect pe pastor, vrând să nu piardă nici un cuvinţel din şiragul predicii. Strămoşii lui veniţi din Europa avuseseră aceeaşi atitudine. Îşi ascultaseră învăţătorii şi munciseră pe brânci pentru a făuri o altă lume, faţă de care vechiul continent să pălească de invidie. Fiecare creştin are datoria să creadă că este Adam, întâiul dintre oameni, şi repopulează astfel universul. Plămădeşte, modelează, numeşte, nu se lasă pe tânjală, nu priveşte înapoi, nu regretă... Pastorul a ghicit că este un om bun, dar a străbătut o perioadă dificilă care i-a accentuat degringolada. Îşi va reveni numai prin stăruitor efort personal şi credinţă în sămânţa divină. Altfel nu-l vede bine. Doar că Michael a făcut prima greşeală în clipa în care a privit în urmă şi l-a revăzut pe Djallal. De fapt, totul avea o aură senzaţionalistă, care inspira neîncredere faţă de cele relatate. Iranul era în continuare o ţară înapoiată, unde domina o oligarhie religioasă, dar în spatele sutanelor cine ştie ce dedesubturi colcăiau. Oamenii mulţi, îndoctrinaţi, mureau de foame şi, pârjoliţi de soare, erau apoi zvârliţi la câini. Iranul era o ţară a câinilor care lătrau numele Profetului şi muşcau din carnea supuşilor. Stăpânul absolut rămânea deşertul, ale cărui nenumărate fire de nisip erau ca aurul. Aici jucau mirajele ca nişte zâne goale care învăluiau minţile celor nemâncaţi. Cuţitele fundamentaliştilor zilnic ascuţite scrâşneau pe piatră. Strunele nervoase erau întinse la maximum şi în capul aceluia în care plesneau aveau loc perturbări grave. Djallal luase, până la urmă, hotărârea să se retragă din grupul care atacase cu ani în urmă Ambasada SUA. Solitudinea din sufletul lui nu mai tolera înregimentările. Voia să fie un pustnic, o fiinţă care nu se subordonează nici unei ordini şi face din singurătatea sa ancoră şi catarg. Numai aşa, gândea el, va putea să urce la cer. A vrut să se adâncească în inima deşertului şi a luat-o pe jos într-o direcţie necunoscută. A lăsat în urmă ultimele aşezări până când în faţă nu a mai avut decât orizontul de o limpezime nemiloasă. Dunele de nisip, precum cocoaşele cămilelor, se ondulau şi sporeau senzaţia de miraj. Deasupra lor i se părea că plutesc amfore umplute cu vinuri adormitoare. Invitat la degustare, ar fi căzut imediat în somn şi dus în braţele celei mai lacome iluzii. Dar în mintea lui Djallal stăruia o idee. El nu mergea la întâmplare, ci căuta o stâncă înaltă, ciudată, neagră, ca un pumnal îndreptat în sus, spre cer. Poate crainica în sarcina căreia revenise prezentarea cazului nu era îndeajuns de informată şi deci nu avea de unde să ştie că în viaţa lui avusese loc un eveniment care-l tulburase şi poate aceasta a şi fost cauza adevărată a fugii sale din lume. După moartea tatălui, mama, sfidând toate cutumele societăţii în care trăia, s-a apropiat de fratele acestuia şi chiar au încheiat o căsătorie în secret. Nu se ştie cine a fost sacerdotul musulman care a oficiat o asemenea unire interzisă de legea ţării − dacă a fost! – sau dacă îndrăgostiţii au decis să-şi spună singuri legămintele fără intercesor şi fără nici o protecţie sacră. Singuri, au stat unul în faţa altuia şi poate şi în cazul lor s-a repetat experienţa trăită de fata vizirului. Doar că nimeni nu a văzut nimic şi doar atoateştiutorul care scrie, corectează şi apoi citeşte vieţile muritorilor a fost acolo prezent, neintervenind şi lăsându-i pe cei doi să meargă până la capăt. De data aceasta, mirele a ridicat voalul, cu diferenţa că nu a fost de ajuns. Aleasa lui zâmbea şăgalnic şi parcă nu-i venea să creadă că el nu e în stare să ducă treaba la bun sfârşit. Bărbatul era din ce în ce mai istovit după ce ridicase nu doar un voal, ci cinci sau şase care din ce în ce erau mai grele şi mai greu de dezlipit unul de celălalt. Iar chipul iubitei lui, în loc să se lumineze, se întuneca din ce în ce mai mult. Zâmbetul ei la început suav neîncrezător s-a transformat într-o schimonosire a feţei care exprima suferinţă până la ură. Iubirea iniţială făcea loc sentimentului opus. Dar nici ea nu mai avea putere să vorbească. În cele din urmă, s-a prăbuşit învălmăşindu-se printre voalurile care pe loc au înfăşurat-o ca pe o mumie. Nici bărbatului nu i s-a mai dat răgaz. S-a prăbuşit, la rândul lui, alături de femeie, iar cei care i-au descoperit mai târziu au observat că el avea mâinile arse. Noaptea deşertului i-a învelit imediat şi departe se auzeau ţipetele şacalilor.
Povestea aceasta tristă şi misterioasă l-a însingurat pe Djallal Rumi, care s-a hotărât să plece pe drumul său, neînsoţit de nimeni, ducându-şi crucea sau semiluna de oţel care taie toate vămile. Ridicarea voalului îl obseda până la pierderea identităţii. Mama lui murise, zicea el, tocmai fiindcă cel care urma să-i fie bărbat se dovedise necalificat. Iar el pleca pentru a obţine această calificare. Doar că nu voia să ridice voalul de pe chipul unei femei, ci de pe faţa lumii. Şi unde e lumea mai aproape de suprema deconspirare decât în deşert? Viziunea anterioară privind înverzirea acestuia şi a unei multitudini de frumuseţi împresurându-l i se părea naivă. Moartea mamei îl întărise şi-l curăţase de toate închipuirile. În ştirea difuzată care-l avea în prim-plan existau şi aceste câteva elemente privind biografia lui, dar, redate sec, nu impresionau. Cine poate şti ce s-a întâmplat DE FAPT cu el în deşert? Găsise stânca neagră, ascuţită ca un pumnal? Şi atoateştiutorul tace. Ce putea fi piatra aceea decât un substitut al cubului sacru de la Mecca? Sau poate asta e piatra adevărată trimisă din cer, şi nu ceea ce venerează peste un miliard de musulmani. Cert este că acolo, în inima deşertului, deşi supus marii încercări, Djallal a supravieţuit. L-au identificat câteva elicoptere militare plecate în recunoaştere şi l-au ridicat de unde era, într-adevăr, mai mult mort decât viu, dar respira. Salvatorii, nu tocmai pegătiţi pentru ce aveau să găsească, au avut prezenţa de spirit să-şi acopere ochii. Erau bărbaţi care văzuseră destule la viaţa lor, arşi, mutilaţi de război, sfârtecaţi, evisceraţi, totuşi aşa cum arăta individul acela întrecea tot ce ştiau ei. Neabţinându-se, priveau printre degete spre monstrul pe care-l ancoraseră şi-l ridicaseră în elicopter. Înfăşat ca un bebeluş, o serie de anomalii fuseseră ascunse vederii, dar zvâcnirile repetate ale corpului, mirosul pestilenţial pe care-l exhala, ochii bulbucaţi şi gura transformată în bot din care curgeau necontenit şuvoaie de bale îl scoteau din categoria victimelor unei cumplite agresiuni şi-l aşezau în rândul acelor vietăţi asupra cărora se exercitase cruzimea unor torţionari bolnavi. Închis într-o locaţie cu indicativul strict secret, a fost ţinut acolo o vreme până ce funcţiile i s-au stabilizat. Liderii religioşi ai ţării dădeau din colţ în colţ, simţind că o băgaseră pe mânecă deoarece cazul acela nu putea fi rezolvat oricât de mult ar fi scotocit prin ceasloavele lor îmbârligate, şi pe deasupra şi medicii ridicau din umeri. Djallal Rumi fusese găsit într-o zonă a deşertului pe unde nu călcase picior de cămilă, darămite de om, unde sticlea veninul de scorpion şi din când în când se auzeau nişte zgomote lugubre, ieşite fie din gâtlejul unor şacali fioroşi, fie cu sursă necunoscută de emitere, ce ar fi putut fi localizată în spaţiul cosmic unde cine ştie ce îngeri exterminatori se devorau unii pe alţii. Aşadar, nici un muritor nu călcase pe acolo, ci doar numitul Djallal riscase până la capăt. Dar cu ce preţ? Pe de altă parte, era greu de făcut legătura între înfăţişarea omului care plecase la drum şi monstrul găsit. Existau însă mărturii care atestau plecarea sa într-o direcţie care ducea chiar spre inima întunecată a deşertului, acolo unde, spun legendele, e împlântată o stâncă neagră, căzută din cer, dar pe care nimeni nu o văzuse vreodată. Conducerea laică a Iranului, vârâtă până peste cap în contradicţiile cu occidentalii privind programul nuclear al ţării, numai de aşa o belea nu avea nevoie. Pe teritoriul lor naţional apăruse o jivină oribilă de care atât femeile, cât şi copiii trebuia să se ferească. Atunci nu se impunea suprimarea urgentă a creaturii? Şi poate execuţia ar fi avut loc dacă unuia dintre demnitari nu i-ar fi dat prin cap să facă din acest caz un subiect de maxim interes public. Şi, mai mult de atât, să-i convingă şi pe ceilalţi din guvern, oricât de încrâncenaţi, să i se alăture. Să fi fost vorba de o atitudine compensatorie în sensul în care, dacă despre programul lor nuclear nu scoteau o vorbă, măcar să aducă lumii întregi la cunoştinţă situaţia inedită care la urma urmei putea să aibă şi o latură pozitivă, stârnind interesul amatorilor de excentricităţi? Încolţise până la urmă şi ideea comercializării. Cu alte cuvinte, să facă din monstru un exponat de muzeu la care să vină contra cost şi contra... risc toţi curioşii, fie şi israelieni... Mai rămânea să facă din bietul Djallal un extraterestru!
Michael a rămas cu gura căscată. Ştirea, la început aridă, căpătase conturul unei relatări împănate cu picanterii. De aici, fireşte, aura senzaţionalistă, care colora vestmintele mohorâte ale locuitorilor din acea ţară. Iată că eminenţele lor sumbre, care se visau numai la pieptul Profetului, voiau să stoarcă ceva bănişori. Frumos, nimic de zis! Altfel spus, să instaleze monstrul într-un fel de cuşcă incasabilă, aşa cum e Lenin expus în mausoleul moscovit, şi prin faţa lui să se perinde masa de gură cască. Dacă unuia, din cauza şocului, i se face rău, cu atât mai bine, atracţia sporeşte, numărul vizitatorilor creşte, afacerea prosperă. Lui Michael tot nu-i venea să creadă. Mai că i-ar fi venit şi lui să dea o raită în Iran. Din fericire, s-a abţinut. Jalea şi dorul pentru Djallal l-au cotropit. A-l fi „vizitat” în asemenea împrejurări l-ar fi durut fără margini. Vedea în continuare de treburile fermei, dar seara mai ales, în faţa unui pahar cu whiskey, se tot gândea la lunile petrecute în captivitate şi-l auzea pe iranian recitând din poetul persan al cărui nume îl purta. „Flori şi perle, rândunici şi peşti verzi ca smaraldul, păduri întunecate şi ierburi rare, fecioare şi bătrâni vrăjitori, toate ard privite de Allah... Cerul se deschide ca o pleoapă, iar de dedesubt răsare oglinda care dă lumii foc...” Recita studentul fundamentalist, ţinea degetul pe trăgaciul kalaşnikovului, dar izvorul cuvintelor din urmă cu veacuri nu secase şi se revărsa în mintea sa cu toată prospeţimea. Djallal, a ţipat el într-o seară, a scăpat paharul din mână şi a căzut pe covor, de unde nu s-a mai ridicat până dimineaţă. A doua zi era complet schimbat. S-a gândit imediat să angajeze un om bun la toate, care în alte vremuri s-ar fi numit arendaş, şi să-i dea ferma pe mână. El nu mai avea chef să se ocupe de ceea ce până atunci păruse că-l va absorbi până la moarte. În New York nu s-a mai întors şi nici ispita homosexuală nu l-a mai încercat. În schimb, şi-a propus să scrie ceva. După doi ani, la o editură din statul unde locuia, a publicat o carte de versuri luată în seamă de un profesor de la Yale care, sub titlul „Un poet al sudului”, i-a consacrat o cronică în revista facultăţii.


(fragment din romanul Ars de viu)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul