Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Vrăjmașul de sub pielea textuală

        Adrian Lesenciuc

Despre subminarea autorului s-a mai scris. Despre dictatura sa pe tărâm textual mai puţin, şi asta, pentru că în scrierile actuale, în genere, autoritatea auctorială păleşte în faţa unei autorităţi uzurpatoare, a textului aflat în proximitatea gradului zero al scriiturii. Şi atunci, în contextul turnurii în raporturile de putere instituite prin text, criticul, căutând structura, nu descoperă nimic. O întindere textuală amplă − 508 pagini −, la suprafaţa căreia plutesc fragmente de text, unele recognoscibile, altele clamându-şi identitatea sau provenienţa, altele pur şi simplu umezite suficient cât să se topească într-o pastă textuală lipsită de formă. Planul arhitectural al așa-zisului roman care prilejuieşte discuția pe marginea autorităţii tutelare este livrat împreună cu acesta, pe coperta a patra a cărţii:
Iordache, absolvent de geografie repartizat ca profesor într-o comună din Oltenia, e nemulțumit de viața pe care o duce şi se călugărește. După o aventură de o noapte cu o străină, va părăsi însă mănăstirea, fiindcă amintirea păcatului nu-i dă pace. Îşi găsește liniștea mult dorită alături de Oana, o tânără văduvă frumoasă şi bogată, însă la un moment dat citește pe internet tot felul de teorii esoterice şi pseudoreligioase. Curând, Iordache începe să creadă că e vizitat ba de înger, ba de diavol. Mai mult, are convingerea că este controlat prin telepatie de un misterios personaj din București, Ivan, un jurnalist pe care sentimentul ratării îl împinge spre esoterism. Așadar, îşi părăsește iubita însărcinată şi se refugiază pentru scurtă vreme la altă mănăstire, apoi urma i se pierde. Plecată în căutarea lui Iordache, Oana ajunge să-i împărtășească neliniștile, iar în mintea ei încolțește bănuiala că fiul pe care urmează să-l nască ar putea fi o întrupare a diavolului...
În rest, văluririle textului şi un autor care amestecă în substanţa textuală tot mai păstoasă: Liviu Ioan Stoiciu. Un autor atipic, canonic, dar nu canonizat, poet, prozator, dramaturg, eseist, publicist, dedat provocărilor tuturor canalelor publicistice, în special noilor media, Liviu Ioan Stoiciu propune textul închis între copertele cu eticheta Vrăjmaş , autodefinit „roman eseistic” sau „jurnal experiment”, în care mută fugar luminile reflectorului când pe călugărul Iordache, consumator de rădăcină de schinduc, cu efecte afrodisiace şi profund perturbatoare în raport cu un presupus traseu livresc, retras din viaţa monahală, hălăduind prin text şi prin viaţă şi pierzându-se undeva în afara lumii pe care o încheie romanul, când pe Ivan, fostul ziarist, speriat de spectrul eşecului şi fascinat de interacţiunea cu lumea nevăzutelor, căutând să aibă experienţe extrasenzoriale şi sfârşind fără a şti că îi controlează mintea lui Iordache, şi când pe Oana, văduva frumoasă şi bogată, apărută din senin în viaţa fostului călugăr, şi care, odată cu purtarea în pântec a rodului împreunării lor, poartă în minte şi rodul tulburărilor, visul vânzării sufletului şi zvârcolirile Vrăjmaşului. Privind din exteriorul romanului, nu întâmplările fiinţelor textuale atrag atenţia în amestecul de flash-uri, ci autorul însuşi, mânuitor al luminii reflectorului. Meditaţii, viziuni, contacte cu extratereştri şi cu entităţi dintr-o lume extrasenzorială se topesc în textul-melanj pe care autorul îl fierbe la foc mic, amestecând, spre a topi, relatări jurnalistice, bancuri, citate, frânturi de texte luate de-a gata de pe Internet. Când se focalizează asupra masei textuale care o încheagă pe Oana, preferă să adauge inserţii de texte vizând succesul, paşii spre succes, fericirea, împlinirea, sfaturi de la Dalai Lama ş.a.m.d., conturând un prototip sub-cultural al zilelor noastre. Când priveşte spre Iordache, alătură extrase din Regulamentul consiliului de disciplină al Mănăstirii Balamuci-Sitaru şi le amestecă, în descompunere textuală, cu versete biblice şi cu pilde ale sfinţilor − ale Sfântului Ioan de Kronstadt, de pildă. Când se orientează spre Ivan, Liviu Ioan Stoiciu se priveşte pe sine scriind – Ivan este dublura autorului, de aceeaşi vârstă cu el, născut în aceeaşi zodie, Vărsător, cu experienţe similare (incluzând contactele cu scriitorii pe care-i menţionează în roman), cu locuinţa în acelaşi cartier bucureştean (în 2012), cu probabil date reale ale însemnărilor din jurnal cu cele ale autorului, cu probabil acelaşi parcurs în căutarea dialogului cu altă lume −, adăugând într-un (pseudo)jurnal cultivat cu aplomb, un delirium textual alimentat de căutările contactelor în extrasenzorial. Scris în 2012, anul apocalipsei închipuite, Vrăjmaş este o cronică a trăirilor milenariste, un aşa-zis jurnal (un count down) al apocalipsei apropiate, dar şi o despărţire de neîndeplinita profeţie mayaşă.
Iată, așadar, un parcurs atipic, în care autorul luminează, pe rând, traseul celor trei (anti)eroi, analizând omniscient și omnipotent evoluția lor, trimițând-o pe Oana să refacă drumul lui Iordache cu un anumit decalaj temporal, lăsându-i pe Iordache supus controlului mintal al lui Ivan și pe Ivan îmbrăcând identitatea auctorială. E ca și cum ne-am imagina o frescă din decupaje textuale, într-un colaj atipic, în care textele curg și se întrepătrund, transgresează parcursul epic și unesc perspective, topind orice intenție de organizare, orice schiță arhitecturală dinainte concepută. Lecturile programatice de texte sunt, poate, chei în demersul descifrării structurale a textului intitulat Vrăjmaș, în care autorul însuși este iluminat sporadic în continua sa căutare a unui sens și a unui parcurs. În ciuda fulgurației de texte juxtapuse, Textul se limpezește, se deschide într-o profundă meditație despre condiția umană, despre finitudine, despre bătaia disperată la porțile altei lumi. Privind apoi, din exterior, autorul pare să încerce a se disculpa, a se delimita de Text, a-l trata cu detașare și ironie (autoironie, mai exact). Lectorul se poate pierde ușor în masa textuală vâscoasă, care nu lasă prea multă libertate de mișcare, prea multe posibilități de a discerne echilibrat între seriozitatea și neseriozitatea deopotrivă de ușor de atribuit autorului.
Textul Vrăjmaș nu a avut, de fapt, o arhitectură. Este un text scris spontan, cum mărturisea Liviu Ioan Stoiciu și pe blogul personal, www.liviuioanstoiciu.ro, și într-o emisiune la Radio România Cultural, un text greu de înscris – ca materie textuală vâscoasă – în genuri și teme, „literatură de frontieră” pe care autorul, cu aceeași putere auctorială manifestată și în planul interpretării, o circumscrie triunghiului Orhan Pamuk – Michel Houellebecq – Haruki Murakami. Un text subminat sistematic de autor, el însuși pierzându-și reperele în scriere, rămânând un faustic dezrădăcinat, prins într-un vârtej de texte care îi bulversează fundamentele, convingerile și credințele. Devenit, în cele din urmă, un autor eliberat odată ce se leapădă de Vrăjmașul de sub propria piele („Dacă îmi închipui o oglindă în care Liviu Ioan Stoiciu îşi priveşte demonii colcăindu-i sub piele, atunci expresia ei literară nu poate fi decât Vrăjmaşul”, afirmase cândva Sorin Lavric într-un comentariu pe marginea „autorului solipsist” , autorului tămăduindu-se de sine).

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul