Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Intimitate şi autoritate (realităţi postmoderne ale şcolii)

        Adrian Costache

Urc alături de doamna profesoară scările către ultimul etaj al unui colegiu bucureştean în căutarea elevilor unei clase, cărora le vom solicita să răspundă la un chestionar despre pregătirea la Bacalaureat, despre manuale şcolare din şcoala preuniversitară, în special despre manualele clasei a XII-a, dar şi despre auxiliare, despre „relaţia dintre elev şi text” în liceu. Doamna profesoară este o persoană aproape de pensie. Elevii trec pe lângă ea şi-i spun „săru-mâna, Doamnă!” , băieţi şi fete de-a valma. La etajul doi, unul dintre ei o opreşte şi-o întreabă: „Ce mai faceţi, doamnă?!”... Doamna pare uşor derutată de întrebare, eu însumi mă las cuprins de oarece surprindere şi-mi imaginez o secvenţă în care elevii mei m-ar fi oprit pe coridor să mă întrebe aşa tam-nisam „ce mai fac”... Oare ce le-aş fi răspuns?!...
Dar n-aş vrea să dezvolt aici, chiar de la început, un discurs ipocrit despre intimitate şi autoritate în şcoala de azi. Voi recunoaşte că de fapt eu însumi m-am trezit, cu mai mulţi ani în urmă, la „Sf. Savaˮ, că eram abordat cu saluturi cel puţin ciudate, de genul „să trăiţi, dom’ profesor!”, ceea ce îmi provoca o stare de vag inconfort. De altfel, pe cei care mă salutau astfel îi oprisem la un moment dat şi le explicasem ce era cu acest salut, ce context lingvistic şi social presupunea. Glumind, le spusesem că ori mă salută cu „Să trăiţi Şefu”, ori revin la banalul „Bună ziua!”.
Într-o altă şcoală, la începutul acestui an şcolar, învăţătoarea îi anunţă pe copii că au un coleg nou, iar acesta, la îndemnul învăţătoarei, vine în faţa clasei şi, după ce este prezentat, se apropie de catedră şi o... îmbrăţişează pe învăţătoare. Aceasta rămâne un pic surprinsă, nu prea ştie cum să reacţioneze, copiii înşişi recepţionează mesajul cu o anume curiozitate... Cine era „noul venit” care a îmbrăţişat-o pe Doamna?!...
La acelaşi Colegiu „Sf. Savaˮ, unul dintre colegii mei de cancelarie obişnuia ca în „focul predării” să se urce uneori cu fundul pe catedră, captându-le astfel un interes sporit elevilor, prin acest gest de intimitate neaşteptată. Când i-am întrebat cum li se părea gestul profesorului, aceştia nu au părut deloc surprinşi. Dimpotrivă, pentru unii gestul era „cool”. Acelaşi profesor se adresa uneori elevilor într-un limbaj care, de asemenea, presupunea o mare intimitate şi care pentru cineva din afară ar fi putut să pară inacceptabil. Contextul însă făcea ca termeni precum „nesuferiţi” sau chiar „scârboşi” (?!) să fie acceptaţi ca parte dintr-un scenariu al „informalităţii” care făcea lecţia mai uşor de „digerat”.
Nicio pedagogie postmodernă din România de azi nu are un capitol care ar putea fi intitulat Intimitate şi autoritate în acţiunea didactică. De fapt, un asemenea capitol ar fi trebuit să facă parte dintr-un alt capitol, mai mare, care să-l familiarizeze pe profesor cu „arta comunicării” verbale şi nonverbale, standardizate cumva. Este evident că mai vechile pedagogii făceau acest lucru. Nu neapărat (şi doar!) pedagogiile comuniste, care „reglementau” aproape totul, ţinuta profesorului, relaţia acestuia cu elevul, chestiuni deloc personale, fiindcă intra aici relaţia dintre individ şi instituţie, între cel educat şi autoritatea educaţională. Aşa cum se reglementau programe şi manuale şcolare etc. Dar nu neapărat aceste observaţii asociate şcolii din comunism contează aici, ci mai ales câteva „porunci”, pe care mi le-am amintit în context, ale unui anume Schmolling, extrase dintr-o mai „veche pedagogie” şi care m-au pus pe gânduri. Ele sună al naibii de restrictiv: nu pune niciodată mâna pe umărul unei eleve; nu rămâne niciodată singur cu o elevă în clasă (în timpul pauzei, al curăţeniei, în laborator etc.); nu lăsa niciodată o elevă să stea singură lângă tine la pupitru!; nu te aşeza niciodată în bancă alături de o elevă!; nu te plimba niciodată singur alături de o elevă în afara spaţiului şcolii! Şi mă opresc aici cu evocarea.
Se vorbeşte foarte mult azi, am mai spus-o, despre „democratizarea educaţiei”, despre „şcoală prietenoasă”, despre „informal în educaţie”, despre „aşezarea elevului în centrul educaţiei”, elemente care au avut însă ca efecte secundare deformarea/afectarea relaţiei corecte dintre educator şi cel educat. Relaţiile au devenit tot mai laxe, mai rar inexplicabil autoritare. „Democratizarea” relaţiei dintre educator şi elev s-a realizat mai ales în planul apariţiei aproximărilor, şi nu a unor noi reguli în acest context. De aceea, atât democratizarea, cât şi conceptul „şcoală prietenoasă”, de pildă, au fost înţelese ca fiind mai ales produsul unei „familiarităţi” şi „intimităţi” sporite dintre elev şi pofesor. Învăţământul românesc s-a „liricizat”, iar mai vechile coduri care reglementau relaţia dintre intimitate (a se citi individual) şi autoritate s-au eliberat de o serie de norme care privesc limbajul verbal, vestimentaţia, dar şi gestica, consecinţele fiind uneori groteşti. Recentul caz al directoarei de şcoală din judeţul Constanţa, demise pentru că nu a permis prezenţa în şcoală unei eleve cu o „ţinută necorespunzătoare” – adepţii „postmodernităţii” vor sări repede în sus întrebându-mă ce înseamnă „corespunzătoare” (ca să numai spun ce discuţii ar apărea dacă aş fi folosit cuvântul „decentă”!) −, acest caz deci are o dublă semnificaţie: dezvăluie că, atunci când se încearcă reafirmarea autorităţii instituţiei şcolii, profesorii par a nu mai avea instrumente la îndemână; iar pe de altă parte, ridică şi o problemă de fond. Cine a văzut în treacăt „ţinuta” acelei doamne directoare poate avea serioase îndoieli în legătură cu modul în care educatorul însuşi înţelege ce înseamnă ţinută „corespunzătoare” , fiindcă problema intimităţii şi a autorităţii se pune în egală măsură pentru elev, ca şi pentru profesor.
Starea de postmodernitate confuză a educaţiei presupune o relectură a vechilor coduri. Ceea ce se poate spune deocamdată este că în societăţile europene mature asemenea lectură pare a fi fost făcută. În acest fel autoritatea şcolii se manifestă încă plenar. De altfel, n-ar trebui să mire pe nimeni faptul că, în acest context, uniforma şcolară este obligatorie în cele mai multe şcoli ale Europei, iar relaţia dintre profesor şi elev este atent reglementată. E adevărat că, vorba cuiva, şi în ciuda oricăror reguli, vor exista mereu „elevii-problemă”, dar şi „profesorii-problemă”. Chestiunea care se pune este doar a raportului dintre aceştia şi „normalitatea” definită istoric, cultural şi social. În spaţiul şcolii româneşti, normalitatea se află, am impresia, sub o mare presiune din partea „factorilor-problemă”, profesori şi elevi deopotrivă.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul