Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

De ce plouă īn Caramia?

        Horia Gārbea

Refacerea brandului Cartea Romānească, editura Uniunii Scriitorilor, acum sub administrarea Editurii Paralela 45 și a unui magnat al lumii editoriale, poetul Călin Vlasie, a prilejuit o ceremonie elegantă, prezidată cu farmec și umor de președintele U.S.R., academicianul Nicolae Manolescu, și animată de lansarea mai multor volume ale editurii reīnnoite. Printre ele s-a numărat și noul roman, de dimensiuni impunătoare, Ploaia de trei sute de zile de Gabriel Chifu.
Volumele de proză ale lui Gabriel Chifu, care ating acum cifra rotundă de zece și au fost publicate pe parcursul a fix 30 de ani (1987-2017), se caracterizează printr-o mare varietate. Fiecare prezintă o altă față și o altă provocare adusă de autor sieși, fiind neasemănătoare unul celuilalt. Prozatorul atacă o temă și se străduiește s-o epuizeze, trecīnd apoi la o alta. Nu există teme și personaje recurente, ba chiar acestea, personajele, par a se „strădui” să ne apără diferite. Desigur, prin efortul autorului de a parcurge o galerie cīt mai vastă de portrete, ambiționīnd parcă să facă o concurență loială nu „stării civile” de la noi, ci stării civile din China. Țară īn care de altfel i s-a tradus un roman mai vechi, ce nu se cuvine uitat: Cartograful puterii.
Una dintre principalele calități ale prozei lui Gabriel Chifu, nu și singura, este crearea și multiplicarea neobosită a unor personaje, cīt mai diferite, cum ziceam, și īn care nu putem recunoaște autorul, nici măcar atunci cīnd īși povestește „năstrușnica lume” sub numele său real, dar scris cu minuscule. Niciun personaj, și cele din Ploaia de trei sute de zile nu fac excepție, nu poate striga: G.C. c’est moi! Și nici invers.
Īn Ploaia de trei sute de zile, ca și īn romanul anterior, Punct și de la capăt, Gabriel Chifu acordă parcă și mai multă atenție personajelor principale, căutīnd să le facă memorabile, precum ar asculta de observația lui Marin Preda: nu ideile sīnt interesante, ci oamenii care le poartă.
Cel mai important și mai misterios personaj din roman este profesorul de astrofizică Iacob Grima, bătrīn, zguduit de crize cardiace, autor al unei cosmogonii (operă īncă neterminată), destul de dedat lumii, căci este posesorul succesiv al unei mulțimi de neveste și candidează cu șanse la președinția Caramiei, fiind blocat printr-o cabală bine pusă la punct.
Am mai avut ocazia să scriu despre cheile bine ascunse ale onomasticii personajelor lui Gabriel Chifu. Numele lui Grima trimite clar la disimulare (machiaj), iar prenumele, de patriarh, la nepotul lui Abraham, cel care s-a luptat cu īngerul Domnului, luīndu-și apoi numele de IsraEL, care cuprinde particula El – nume al lui Dumnezeu.
Astfel, Grima, deși are īn aparență un trecut la vedere și pe care īnsuși īi place să-l povestească altora, la senectute, s-ar putea să nu fie ceea ce pare. Prietenul său de o viață, Mihail Cristea, cel care īn final moare īn locul lui Grima, pare să-i știe bine viața, īncă din copilărie. Dar este Cristea un martor creditabil? Cīnd candidează la postul de președinte al Caramiei, lui Iacob Grima i se inventează un fiu nelegitim, o malversație financiară, este chiar arestat. Pentru a fi lăsat īn pace după ce se retrage din cursa electorală. Dar, oare, chiar i se inventează?
Asemenea omonimului său biblic, Iacob se luptă cu un īnger al Domnului: vrea să descopere misterul nașterii Universului. El īși dorește o cunoaștere și eventual o soluție științifice, īn timp ce Mihail Cristea, intrat īn viața monahală, īl provoacă să accepte creația ca fapt mistic. Aici, autorul, ca și Mircea Cărtărescu īn Solenoid, dar mai puțin totuși, expune teorii științifice legate de Big Bang, găuri negre, gravitație, citează din Hawking și W. Thirring, cel care a elaborat un model īn teoria cuantică a cīmpurilor.
Martorul și raisonneur-ul confruntărilor de idei este Ștefan Orban, un arhitect care-i construiește lui Grima o vilă remarcabilă pe țărmul Mării Negre. Numele lui, comun īn maghiară, nu īnseamnă nimic īn această limbă. Īn romānă īnsă, poate fi interpretat ca venind de la orb cu sufixul augmentativ, dar și peiorativ -an. Ștefan e īntr-adevăr un mare orb, care nu observ㠖 de pild㠖 că iubita lui, insațiabila Cora, īl traduce pe cinste, ca să zic așa. Pīnă nu i se pun dovezile sub nas. Ce (nu) vede Orban īn Grima? Se lasă el īnșelat de „grima” lui Iacob? Dar nu este grima īnsăși doar o iluzie?
Ștefan Orban e lovit de cecitate și īn evaluarea propriei sale fiice (dintr-o căsătorie desfăcută), Alice. Aceasta nu e doar o tīnără rebelă, cum crede tatăl ei. Ea se īnhăitează cu niște apostoli ai „transumanismului”, care vor să se afirme printr-o crimă ordonată unui interlop drogat și plătită taman cu banii neștiutorului Orban. Victima, aleasă pe criteriul notorietății și respectabilității, e tocmai Iacob Grima. Asasinul ajunge īnsă la vila acestuia după ce el fusese internat de urgenț㠖 o nouă criză de inimă. Necunoscīndu-și victima, īl īmpușcă pe Mihail Cristea, pe care-l ia drept Grima.
Toată acțiunea complexă și pe multiple paliere a romanului, cu voci narative diverse, dintre care nu lipsește nici cea a autorului omniscient, se desfășoară tocmai cīnd īn Caramia plouă. Ploaia durează trei sute de zile, ca o pedeapsă cerească. Dar nu ploaia va ucide această Sodomă extinsă la nivelul unei țări. Nici un val colosal, care-i răpește pe protagoniștii rămași īn viață și pe cei morți, cu vila lui Grima cu tot, ca īntr-o Arcă a lui Noe. Ci un vīnt nimicitor sub care ființe și lucruri se sfărīmară, se destrămară, se risipiră. Praful se alege de Caramia.
Ce e Caramia și de ce plouă īn ea, și numai īn ea, timp de trei sute de zile? E clar că statul care poartă acest toponim e echivalent cu Romānia. Toate celelalte toponime sīnt reale romānești (Constanța, Costinești, Nădlac etc.), exceptīnd capitala Caramiei care e orașul Z. Și istoria Caramiei este a Romāniei, cu comunism, revoluție etc.
Caramia poate veni din turcă, adjectivul kara īnsemnīnd „negru”. Dar kara īnseamnă și, ca substantiv, pămīnt īn sensul de teritoriu, ceea ce s-ar traduce īn engleză prin land. Deci Caramia ar fi „țara neagr㔠sau „zona”. O altă interpretare ar putea fi īn favoarea unei ironii: cara mia (draga mea) ar fi patria: dragă ca sarea-n ochi. Misterul va rămīne, cititorii fiind liberi să caute și alte interpretări.
Un alt mister nepătruns este cel al ploii din Caramia. Față de cei patru ani, unsprezece luni și două zile cīt plouă īn Macondo, trei sute de zile reprezintă o durată mai rezonabilă, dar Caramia e o țară īntreagă, nu un sat columbian! Subliniez din nou că nu ploaia distruge Caramia. Putem deduce că ploaia este o tentativă de spălare, o īncercare cu rol purificator. Abia cīnd cele rele n-ajung să se spele, providența trimite vīntul nimicitor. Īntr-adevăr, un demiurg convins de stricăciunea creaturilor sale (croite de altfel după asemănarea lui) nu-și pierde vremea să le ude trei sute de zile. Le trimite un fulger atomic marca Sodoma, un cutremur, sau – iat㠖 un vīnt final. Așadar, ploaia poate fi văzută ca o ultimă tentativă a Creatorului de a igieniza Caramia.
O taină și mai adīncă īnvăluie destinele personajelor. Șase suflete se salvează, spune explicit autorul, pornind, īn vila luată de val ca o arcă, spre un loc necunoscut, undeva unde nici mintea nu gīndește. E vorba de șase suflete dintre care două sīnt ale unor morți: Mihail Cristea și Macarie, un fel de argat cam slab de mine, oploșit pe domeniul lui Grima, ambii īmpușcați de Gigi Spaniolul. Apoi cei patru vii: Iacob Grima, bolnav grav, și Ștefan Orban, īmpreună cu fidelii profesorului: Ionică și Lena, personaje secundare, dar foarte interesante, care se țin minte.
Ceea ce se salvează, ne spune autorul, sīnt sufletele, deci restul sufletelor din Caramia, cu īncă o excepție, un copil dintr-un sat depărtat, vor ajunge acolo unde este de presupus.
Romanul lui Gabriel Chifu are ambiții mari și numeroase reușite. El este un mozaic de secvențe montate meșteșugit īntr-un scenariu care oscilează īntre thriller și distopie, cu zone de roman social foarte izbutite. Absolut memorabilă este, de pildă, partea īn care sīnt descrise īntīmplările și relațiile profesorului Grima cu cei care aveau misiunea să-l „fileze”.
Schimbarea deasă, alertă a naratorului risipește orice posibilă oboseală a cititorului, ca și firele epice nenumărate și problemele, chiar șaradele care i se propun la fiecare capitol. Unele dintre acestea rămīn, prin voia autorului, nesoluționate, fiecare lector avīnd libertatea să caute și să-și imagineze că a aflat dezlegarea.
Eroul central, Iacob Grima, nu-și va desăvīrși opera. De altfel, rezolvarea misterului nașterii Universului prin excluderea unui Creator, tocmai cīnd semnele prezenței acestuia se arată stăruitor, neliniștitor, apocaliptic, īl pune īn situația de a se īncăpățīna cu absurditate. Dreptatea este (pare a fi) de partea lui Mihail Cristea, cel mai puțin strălucit ca savant, dar care a găsit adevărul cu inima. Moartea lui Cristea nu e totuși – ironie neagră a sorții și a romancierului – un sacrificiu voluntar, sublim, ci o īntīmplare. De ce Ștefan Orban este cooptat īntre „aleși” sau „sufletele salvate”, de a căror răpire magică, pe val, aflăm ex-abrupto, la ultima pagină dinaintea epilogului? Poate pentru că el, fără s-o știe, este constructorul Arcăi ad-hoc la malul mării? Sau poate „salvarea” este o ironie finală a autorului. Cine poate să garanteze că valul care īi smulge din Caramia, cu vilă cu tot, īi va duce pe eroi īn Paradis? Mai degrabă ar fi de atribuit provocarea acestei situații speciale, rezervate protagoniștilor, dintre toți caramienii, celor doi tăcuți și parcă veșnici veghetori: Lena și Ionică. Despre ale căror opinii și relații cu terestrul și cu divinul nu aflăm nici noi, nici cei din jurul lor nimic.
Gabriel Chifu clădește cu abilitate un labirint un multe ieșiri aparente, dar cu niciuna reală. Așa cum – ca să dau exemple celebre – nu vom afla de ce s-a sinucis Anghelache sau de ce nu vine Godot, nu vom ști de ce și din ordinul cui plouă īn Caramia și unde vor ajunge, dacă vor ajunge, personajele. Doar vom bănui și vom rămīne neliniștiți și īnsetați de o rezolvare pe care autorul are iscusința să o mascheze mereu. La fel se īntīmplă și cu alte elemente expuse și īndreptate spre finaluri dilematice īn acest roman insolit. Duhul jucăuș al autorului ne ispitește mereu cu īntrebarea: dar dacă totul – precum moartea prin confuzie a lui Cristea īn locul lui Grima –, dar abolut totul, de la Big Bang la ploaia din Caramia, a fost doar jocul īntīmplării?
Gabriel Chifu a scris un roman incitant cu o ingeniozitate deosebită și o tehnică narativă demnă de elogii.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul