Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cartea singurătăților

        Tatiana Țîbuleac

Recenzie și interviu de Ioana Revnic


Nimic din ceea ce a scris Tatiana Țîbuleac nu anunța recentul său roman, Vara în care mama a avut ochii verzi. Cartea nu seamănă cu nimic din literatura română a scriitorilor basarabeni. Nimic provincial în scrisul autoarei. Iar obsesiile tematice ale scriitorilor de peste Prut (identitatea, situarea în istorie, condiția marginalului, migrația etc.) nu se regăsesc în noua carte a Tatianei Țîbuleac. Totuși, la o lectură mai atentă, fibra basarabeană este identificabilă în scrisul autoarei.
Tatiana Țîbuleac este originară din Republica Moldova. Aici a fost jurnalistă timp de 15 ani. A lucrat mai întâi în presa scrisă, apoi la PRO TV Chișinău, fiind reporter, editor și prezentator de știri. Și, cu toate că nu îi place eticheta de ,,vedetă”, cât timp a lucrat în țara ei de baștină a dobândit notorietate și statutul de persoană publică. Momentan, locuiește la Paris. Ține în revista Literatura de azi o rubrică de succes – Creta din buzunar.
În 2015, a debutat cu Fabule moderne (Chișinău, Editura Urma). Volumul a fost reeditat în România în 2016, într-o variantă revăzută și adăugită. Remarcam la apariția acestei cărți receptivitatea autoarei față de spectaculosul dindărătul existenţelor insignifiante. Atenţia trează cu care scriitoarea privea în jur ca să prindă povestea oricărui lucru. Felul în care fiecare „fabulă” pleda – de cele mai multe ori neostentativ – pentru atitudini care răspund unor năzuinţe omeneşti profunde. Și, în sfârșit, stilul esenţializat, dar deloc arid, al Tatianei Țîbuleac. Un stil care îmbina luciditatea și lapidaritatea jurnalistului cu o perspectivă auctorială ingenioasă.
În Vara în care mama a avut ochii verzi, toate aceste resurse scriitoricești sunt valorificate la maximum. În plus, emoția reglată la intensități diferite în Fabule... irumpe în roman, cu o forță greu de suportat. Rezultatul este o carte care va rămâne în istoria romanului românesc din Basarabia.
Dacă romanul Tatianei Țîbuleac ar fi studiat la școală, atunci profesorii le-ar da elevilor teme precum condiția adolescentului, relația părinte – adolescent, psihologia cancerosului în stadiu terminal, atitudinea personajelor în fața morții, psihologia dezaxatului genial, viața și moartea, iubirea și boala, „fețele” feminității în Vara în care mama a avut ochii verzi, tehnici narative în roman. Alte teme. Care mai de care mai bizare.
Sunt trei povești într-una singură.
Prima este cea a ultimei veri petrecute de adolescentul Aleksy alături de propria mamă, care va muri de cancer. A doua este povestea familiei sale, transplantate într-o cultură de adopție. În sfârșit, a treia istorie – surprinzătoare și imprevizibilă – e cea a maturului Aleksy, pictor (nebun și) genial, care își sublimează în creații tenebrele interioare.
În ziua în care împlinește 39 de ani, o mamă îi spune fiului absolvent de liceu că își dorește să petreacă o vară împreună, în sudul Franței. Cei doi locuiesc în Marea Britanie și sunt de sorginte poloneză.
Familia lor are un istoric încărcat, în care își găsesc locul violența, boala, moartea, un divorț.
Mama tânărului se despărțise de soțul ei dezaxat, după moartea fiicei mai mici, și își creștea singură băiatul bântuit de psihoze. Legăturile dintre soți sau cele dintre părinți și băiat sunt hrănite de ne-iubire, de respingeri, de refuzuri, de renunțări. De aici – și revolta asemănătoare cu ura pe care o isca în Aleksy prezența propriei mame. Singura figură luminoasă în această familie rămâne o bunică oarbă. Doar ea își păstrează luciditatea intactă, după avalanșa de evenimente distructive din viețile lor. Și sensibilitatea neamputată.
În Franța, într-un sat în care fiecare lucru are poezia lui (casa în care locuiesc cei doi, un drum de țară, macii de la marginea lui, niște melci pe asfalt, lanurile de floarea-soarelui), mama îi mărturisește copilului ei că este bolnavă de un cancer rău și turbat. Că are să moară.
Mai departe, firul epic urmărește cum se metamorfozează legătura celor doi – mamă și fiu. Cum își gestionează – fiecare în parte – angoasa de separare. Ce soartă are Aleksy după ce rămâne singur pe lume.
Vara în care mama a avut ochii verzi ar fi putut lesne eșua în melodramă. Dar acest lucru nu se întâmplă. Romanul Tatianei Țîbuleac rezistă, în primul rând, stilistic. Alternanța registrelor narative în care agresivitatea, sarcasmul se împletesc cu o duioșie sfâșietoare e expresia unei sensibilități auctoriale paroxistice.
De la prima pagină, frazele au efectul unor șocuri electrice. În contrapondere – autoarea topește în narațiune pasaje de-un lirism când violent, când diafan. Un lirism care dovedește cel mai bine – cred – „basarabenitatea” scrisului Tatianei Țîbuleac. „Mama era strălucitor de albă, de parcă înainte de somn își jupuia pielea și o ținea toată noaptea înmuiată într-o cadă cu smântână...
Mama m-a chemat în lanul de floarea-soarelui să mă anunțe că este pe moarte. «Am cancer, Aleksy, un cancer rău și turbat», mi-a spus ea și ziua a început să se coaguleze în aceeași secundă. Zâmbetul ei de tulpini frânte. Verdele scurs din ochii ei. Albul ei de nimb rănit.”
Exemplele ar putea continua mult și bine, dar ar trebui să transcriu aici cam o treime din carte. Succesiunea secvențelor narative și a inserțiilor lirice este echilibrată la Tatiana Țîbuleac. Mult mai bine ținută în frâu decât la Aglaja Veterany (autoare cu care Tatiana Țîbuleac a fost asemănată) în De ce fierbe copilul în mămăligă. Stilistic, Vara în care mama a avut ochii verzi nu cred că are termen de comparație în literatura română din Basarabia.
În ce mă privește, stilul scriitoarei și protagonistul romanului mi l-au adus în minte pe Salinger. Altor cititori – pe Agota Kristof, Céline, Camus, Palahniuk, Burgess, Dan Coman.
Înainte de a încheia, adaug o însemnare despre personajele cărții. În afară de Aleksy care deține prim-planul, memorabilă este mama acestuia. O mamă-efemeridă, care se transformă pe măsură ce se apropie de moarte. Proximitatea sfârșitului îi eliberează senzualitatea și forța de a iubi. Feminitatea ei ajunge la apogeu.
Sunt multe chei de lectură a romanului Vara în care mama a avut ochii verzi. Mie volumul mi-a rămas în minte (și) ca o carte a singurătăților. Singurătatea unei femei care nu a avut niciodată ceva numai al ei – în afară de un cancer rău și turbat.
Singurătatea adusă de boală.
Singurătatea unor oameni neiubiți și înstrăinați unii de alții.



Tatiana Țîbuleac: „Este greu să recunoști că poți fi crud”



Tatiana Țîbuleac a scris un roman. Apăsător. Intens. Violent. Liric. Editorul îi va fi recunoscător, căci Vara în care mama a avut ochii verzi a devenit deja un best-seller. De mult timp nu am citit – cu atât entuziasm – un roman. O carte care mi-a iscat în minte multe întrebări. Câteva dintre ele – apăsătoare.


*


– Cineva mi-a spus că, într-un fel, scrierea acestei cărți a început într-o casă dintr-un lan de floarea-soarelui...


Cartea a început probabil mai devreme, fără ca eu să știu, însă a erupt vara aceasta într-un lan cu floarea-soarelui. Am stat aproape o lună în regiunea Bretagne din Franța, iar casa în care am locuit se afla în mijlocul unui lan de floarea-soarelui. Noi, basarabenii, mai numim aceste flori și „răsărite” și, recunosc, acest cuvânt îmi este mai aproape. Mai ales că „răsăritele” urmăresc mereu soarele și, când acesta răsare, ele își întind gâturile după el. Povestea cărții e formată, de fapt, din mai multe povești pe care le-am tot purtat și care s-au împletit în această carte. Este istoria unei femei pe moarte, care vine să își petreacă ultima vară într-un sat francez, alături de fiul ei bolnav psihic. Este povestea unui copil căruia i-a lipsit toată viața dragostea mamei, dar și a mamei care nu a putut oferi mai mult din cauza propriei nefericiri. Este o poveste despre regrete, dar și despre șansa de a îndrepta totuși lucrurile în ultimul moment dacă vrei.


– Am aflat după ce am citit romanul tău că ai avut două surori și că acestea au murit. Te-ai simțit vreodată vinovată că tu trăiești și ele nu? Ai fost respinsă de ai tăi? Uitată, pedepsită – asemenea personajului din cartea ta, a cărui soră moare?


Surorile mele au murit foarte mici, înainte de a mă naște eu. Nu aș vrea să deschid parantezele mai mult de-atât. Moartea lor s-a produs din vina cuiva anume și poate de asta emoția legată de moartea lor nu este epuizată pe deplin în familia noastră. Scenele descrise în carte nu sunt despre mine și despre mama mea. Eu am fost un copil alintat și purtat ca o coajă de ou, anume pentru că ele muriseră cum au murit. Nu știu dacă atenția sporită mi-a făcut neapărat bine, există și în această protecție o parte mai sensibilă, însă aceasta este o altă temă, descrisă, apropo, foarte bine în romanul rusului Pavel Sanayev „Похороните меня за плинтусом”. Am crescut cum am crescut. Unele răni se deschid imediat și trec imediat, altele însă te ajung din urmă peste ani și tot nu prind coajă definitiv.


– Eroul tău îmi pare un fel de rudă a lui Holden Caufield. I-am admirat nebunia și duioșia, fricile și îndrăznelile, inocența și cruzimea. De ce anume este personajul astfel și ce se alege de el îi las pe cititori să descopere.


Când am început să scriu această povestire – nu m-am gândit inițial că va fi o carte, ci un text pe blog –, am simțit că îmi este mai simplu să scriu prefăcându-mă bărbat. Un psihiatru care a citit cartea mi-a dat niște explicații foarte curioase referitoare la acest moment, dar și la altele, la care voi reveni și le voi analiza în viitor. I-am inventat cu o mare bucurie personalitatea, băgându-i în gură fraze pe care am vrut să le spun mereu și compunându-i ocupații care îmi sunt aproape. Îmi vine greu să răspund de ce anume el, de ce anume așa. Mama, spre exemplu, după ce a citit cartea, mi-a spus că m-a recunoscut în anumite momente în acest adolescent, dar și în bărbatul matur din carte. Poate, de fapt, am vrut să povestesc ceva despre mine și abia acum am găsit ușa. Locurile și oamenii ne găsesc singuri.


– Ție ce îți hrănește dezgustul, revolta, spaimele, cruzimea?


Dezgust, revoltă – nu cred că sunt diferită de alți oameni în acest sens. Deși fricile sunt altele, desigur, la fiecare om. În schimb, întrebarea ta despre cruzime m-a făcut să freamăt. Este greu să recunoști – ție însuți, în primul rând – că poți fi crud. Meseria de reporter m-a făcut imună la multe cruzimi, mai ales în ceea ce-i privește pe oameni. Dar cruzimea față de animale mă poate aduce la stări similare cu cele descrise în carte. Când eram copil, am petrecut mult timp la țară, în satul bunicilor, iar la țară cruzimea se învață altfel. Spre exemplu, îmi amintesc cum femeile din sat puteau rupe într-o secundă gâturile vrăbiilor care veneau să mănânce mâncarea găinilor. Sau să înece cățeii considerați în plus. Sau să țină câinii în lanț până când aceștia aveau în zona gâtului un cerc permanent de sânge, tapetat cu muște. Plângeam aproape în fiecare zi, pentru că în fiecare zi găseam lucruri care mă depășeau. În schimb, nu am înțeles niciodată de ce plângeau bărbații dacă le înghețau toamna fructele în copaci sau dacă li se strica tractorul. Bunica ucidea vrăbii cu ușurință, dar plângea mereu când auzea de Stalin și când mânca mere – pentru că de mere i-a fost cel mai tare dor în Siberia. Probabil că suntem produsul emoțiilor în care creștem.


– Ce legătură există între bunica ta și Siberia?


Pentru o parte din basarabeni, Siberia este o temă care se transmite din generație în generație, ca un cod genetic. Te-ai gândi că mi-au fost deportați bunicii cu peste 70 de ani în urmă și ar trebui să se fi uitat totul, însă mai simt frigul și azi, în fiecare iulie. Am acasă, scrise de mână, vreo șase caiete în pătrățele cu amintirile mamei despre Siberia. Mi le-a adus la Paris și mi-a spus să fac din ele ceva, când voi putea. Încă nu pot. De câte ori mă gândesc la bunica – figura ei se regăsește în această carte – mi-o amintesc cum se văita că i-au luat ,,lingurile” și farfuriile. Să duci un om la moarte, să-i distrugi viața, iar el să se gândească la linguri... Fantastic! Când am crescut mai mare, aceste linguri călătoare au devenit cumva și obsesia mea. Mă gândesc pe unde, oare, or fi fiind. Cine mănâncă acum cu lingurile bunicii, care trebuiau să fie ale mele?


– Cum te eliberezi de spaime, de dezgust, de răzvrătirile interioare?


Fac ceva util sau dificil.


– Ai afirmat că meseria de reporter te-a făcut oarecum imună la cruzimea față de oameni. Și mi-am amintit că te-am auzit spunând despre tine că ești „rece”. „Răceala” ta îmi pare – mai degrabă – luciditate. Sau un fel de a doua piele, sub care trăiește o Tanie de o sensibilitate învolburată.


Mi se spune adeseori că sunt rece și arogantă și, probabil, există și în asta un adevăr. Iar când ți se repetă des niște lucruri, începi cumva să crezi în ele. Este adevărat că evit unii oameni care nu-mi plac, dar așa face toată lumea, este adevărat că las foarte puțină lume să se apropie de mine, dar nici asta nu este ceva ieșit din comun. De cele mai multe ori însă, răceala mea este o protecție.
Cât despre lucrurile care mă înconjoară, eu am două feluri de a le privi: ca un chirurg și ca un cofetar. Sau îmi vine să tai totul, sau să mănânc totul. Când îmi place ceva foarte, foarte tare, imediat în capul meu acel ceva se transformă într-un fel de mâncare. Cred că și asta mi se trage de la bunica.


– Singurătatea unor oameni neiubiți și înstrăinați unii de alții e un alt soi de solitudine, de care mi-am amintit citindu-ți romanul. Știi și alte feluri de singurătăți? Le-ai trăit?


Singurătatea adusă de boală e tristă, dar nu cea mai gravă. Oricum, ne naștem și murim singuri. Singurătatea înstrăinării de oamenii dragi este cu mult mai apăsătoare, mai ales dacă este din vina ta.


– De care singurătate ți-e cel mai frică?


De singurătatea pe care o trăiești împreună și alături de un om pe care îl iubești.
Eu am trăit-o.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul