Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Personaj īntr-un roman fără sfārșit

        Doina Ruști

Interviu de Lucia Negoiță


Lucia Negoiță: Am terminat de citit recent Manuscrisul fanariot, unul dintre romanele remarcabile ale anului 2015. Prima surpriză vizează chiar pseudonimul pe care vi l-ați ales. Putem vorbi īn cazul de față despre o nouă, o altă putere a numelui?


Doina Ruști: Numele este ca o cheie. Cu el deschizi ușile către alți oameni. Evident, trebuie să-i simți forța. Īntotdeauna am fost atentă la nume, iar acum mă refer la cele ale personajelor mele. Zogru este un nume inventat pe o „osatur㔠balcanică. Sonoritatea lui se potrivește bine cu imaginea pe care personajul o are īn mintea mea. Un nume bun este cel care nu se perimează. Respectiv, scriitorul trebuie să fie mulțumit și peste ani de numele pe care le-a dat personajelor sale. Lizoanca este o deformare monstruoasă, auzită īn copilărie. Cānd am ales numele, am dat o căutare pe net și rezultatul a fost zero. Este un nume pe care romanul meu l-a impus și sunt māndră de asta. Tot așa stau lucrurile și cu numele meu actual, a cărui forță mi se pare incontestabilă, față de numele nașterii mele, unul lung, banal, terminat īn escu. Īntotdeauna mi s-a părut ponosit și īmpovărător.
Ca persoană instruită, dacă aș fi auzit numele Doina Ruști, nu mi-ar fi plăcut. Aș fi strāmbat din nas și i-aș fi persiflat semantismul, aș fi ironizat genitivul folcloric etc. Dar, ca romancieră, pot să spun că e un nume cu forță, ca o cheie de argint, potrivită să deschidă mai multe uși. Este numele pe care mi l-am ales. Totuși, valoarea cea mai mare a unui nume este aceea de a nu fi singurul. Nimeni n-are doar un nume!


Lucia Negoiță: Īn 2004, ați debutat la Editura Vremea, cu romanul Omulețul roșu. Cartea a fost o veritabilă amuletă, iar anii aceia, probabil, vor fi fost negrăbiți și prielnici. Cine erați atunci, Doina Ruști?


Doina Ruști: Pe vremea lui Ceaușescu n-am putut să intru īn nicio editură. Chiar am īncercat. Editurile erau păzite, la modul propriu, și te īntreba de la poartă dacă ai o recomandare. Despre asta am povestit pe larg īn romanul Fantoma din moară. Īn acea lume comunistă existau reguli pentru a fi publicat, iar eu nu le știam și mă bucur că a fost așa. Nu se poate spune despre mine că am publicat pe vremea lu’ Īmpușcatul! După revoluție, chiar īn primele luni, m-am angajat la nou-īnființata Humanitas. Și n-am mai scris. De fapt, nici n-am mai citit, căci redactarea textului nu īnseamnă lectură. A fost o perioadă neagră īn viața mea. Statuile mai multor intelectuali s-au făcut praf. Au fost arse dosare. Pe urmă, editurile nu voiau ficțiune romānească. Prima mea carte a fost despre Eliade, pentru că o editoare mi-a cerut cartea asta. Țin minte că, tot pe-atunci, am scris niște cărți școlare pentru Humanitas, am publicat 17 manuale pentru liceu. Credeam sincer că acele cărți vor schimba lumea, că totul vine din educație și că merita să-mi sacrific timpul meu de scriitor pentru asta. N-a meritat. Una dintre elevele mele de-atunci s-a transformat īntr-un monstru. Mulți au privit cu dispreț sacrificiul acesta și foarte mulți nici măcar nu și-au dat seama de valoarea acelor cărți.
Īn afară de asta, eram profesor. Toată viața am fost. Mai īntāi la liceu, apoi la facultate. Am o specializare īn istoria culturii și civilizației universale, titlul de profesor universitar, un Doctorat īn Teoria simbolurilor. Am predat la Facultatea de Cinematografie de la Universitatea Media o lungă perioadă, una benefică. A fost timpul īn care mi-am scris primul roman. Dar făceam multe alte lucruri creative: am fost scenarist la Media Pro Pictures și am avut diverse colaborări prin acel imens trust, īn care puteai să găsești cam orice domeniu al artei. Am fost și decan īntr-un timp. Acum sunt la UNATC și țin un curs și la Universitatea București. De asemenea, colaborez cu multe case de film. Mediul profesional a fost unul bun pentru ficțiune. Prin urmare, īntotdeauna am scris. Zilnic. Numai proză. Dacă vreți să știți cum eram atunci, pot să vă spun că eram o pasăre neobosită, personaj īntr-un roman fără sfārșit.


Lucia Negoiță: Toate cărțile dumneavoastră stau sub semnul recuperator al luptei cu timpul. Īntr-o perioadă relativ scurtă, ați reușit o adevărată performanță: aproape toate romanele au obținut premii dintre cele mai importante și au fost traduse īn 11 limbi. Ar mai fi de menționat și seria de lecturi publice, Doctoratul, munca la documentarele artistice, contactele cu traducătorii. Īn ce condiții se dezlănțuie asemenea energii și care ar fi sursa acestora?


Doina Ruști: Zestrea genetică. Culmea este că am auzit multă lume spunānd despre mine că am energie, unii chiar mi-au spus-o ca pe-un reproș. De fapt, sunt o leneșă, dar, dacă m-apuc să povestesc despre lenea mea, vă stric interviul.


Lucia Negoiță: Despre copilăria petrecută la Comoșteni, īn județul Dolj, ați scris pagini emoționante. La 14 ani ați plecat singură, īntr-o altă parte de țară. Ați studiat limbile clasice, īncă o surpriză. Cāt a recuperat literatura, mai tārziu, din acest șuvoi puternic de viață? Putem pretinde că... tot ce scriem este biografie?


Doina Ruști: Totul este biografie. Și cea mai incredibilă ficțiune se īntemeiază pe lucruri trăite. Nu se poate altfel. Dar literatura nu trebuie confundată cu memorialistica. Īn Manuscrisul fanariot fiecare descriere pornește din copilăria mea, petrecută īntr-o casă veche, cu multe camere, cufere și trăsuri. Īn aceeași măsură, Zogru face parte din mine. Am recitit recent romanul Lizoanca, pentru a doua ediție, care va apărea īn Top 10+, la Polirom, și-am descoperit niște detalii, uitate īntre timp, īn episodul despre inelul antic. Uitasem cum arăta ziua respectivă, căci acolo am descris de fapt o zi trăită de mine, cu mulți ani īn urmă, cānd am găsit eu īnsămi acel inel.


Lucia Negoiță: Care au fost lecturile formatoare? Īn ce mod s-au insinuat ele īn straturile intime ale celei ce scrie? Ați avut vreodată īndoieli, poate chiar momente īn care v-ați despărțit de cărți, de autorii lor?


Doina Ruști: La această īntrebare nu se poate răspunde pe scurt, credeți-mă! Ar fi, īn primul rānd, de spus că la 15 ani am īnceput să studiez latina și greaca veche. Săptămānal, aveam șase ore de latină și patru de greacă. Prin urmare, cultura clasică se află la bază, acolo unde se găsesc rădăcinile oricărui scris. Tot la 15 ani am scris prima povestire mai serioasă. Īn liceu am făcut exerciții de scriere, īn special după Balzac. Īl consider īn continuare cel mai solid constructor. Am avut perioada Dostoievski, perioada Faulkner. M-am extaziat īn fața lui Joyce. M-am bucurat amar de Proust. L-am respins categoric pe Th. Mann, pe care nu-l iubesc la maximum pe Coetzee. Mi-am mai schimbat părerile, dar nu se poate vorbi despre despărțiri actoricești, īn care nu cred. Nu m-a interesat niciodată biografia autorului. N-am citit prefețele.


Lucia Negoiță: Să vă cred, să nu vă cred... că veți renunța la scris, așa cum v-ați grăbit să mărturisiți de curānd? Ce vă așteaptă? Cum vedeți noua etapă din viața de acum?


Doina Ruști: Nu m-am ținut de cuvānt. Am scris un roman, de care aveam nevoie. L-am terminat de Crăciun. Se numește Māța Vinerii și va apărea la Polirom, ca și celelalte cărți ale mele. Īmi place să fac film. N-am planuri, doar plăceri.


Lucia Negoiță: Cum va arăta literatura viitorului? Se va refugia și ea pe blog? Vom mai atinge cărțile cu duioșie? Ne vom dori autografe, ne vom admira scriitorii?


Doina Ruști: Nietzsche īși īncheie Așa grăit-a Zarathustra cu previziunea că toți oamenii vor ajunge să creeze. Cred că aici am ajuns. Pe blog, pe FB sau pe hārtie, fiecare va scrie pentru el, regăsind bucuria pură a construcției de orice fel.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul