Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poeme

        Iuliana Miu

Iuliana Miu este o persoană bizară și imprevizibilă, uneori cu ciudățenii de copil alintat, alteori teribil de cu picioarele pe pământ, care, oricât de mult s-ar rosti, lasă impresia că rămâne o necunoscută. La nici treizeci de ani are însă în urmă „isprăvi” ce definesc în linii sigure un profil de tânără cu viitor. A absolvit Facultatea de Litere, a promovat un masterat, iar de curând și-a finalizat Teza de Doctorat consacrată prozatorului Mircea Nedelciu. Totodată, sub semnătura ei, au apărut în Luceafărul câteva comentarii pertinente pe teme literare, legitimând-o ca pe o cititoare „înrăită” și tobă de carte. Dar cu siguranță că rândurile acestea nu le-aș fi scris dacă într-o bună zi nu ar fi venit cu o provocare de-a dreptul surprinzătoare. Mă refer la poemele pe care de la o vreme s-a deprins să mi le trimită pe internet. Ușor se poate constata, încă de la prima lectură, că ele se desprind de „serie”, având un farmec particular, că nu sunt expresia unei voințe de a scrie poezie, ci a unei sensibilități și a unor stări de inefabil ce trimit la un mister al simplității și firescului de sorginte bacoviană. Iuliana Miu scrie o poezie cu fața întoarsă spre poezie. O poezie revendicabilă de la acea „intensitate amorțită care este un suflet”, cum chiar ea a reținut că spune Borges într-o poezie despre Borges. (Ion Cocora)



Tăcerea celuilalt ochi
Tăcerea celuilalt ochi al meu se lasă
pe mâna Mâinii care se încăpăţânează
să rescrie cuvântul căzut de pe pagină
de parcă ar coase nasturele pierdut
de la un veston soldăţesc.
Nu e-n stare să se vâre ca viermele în țesuturi.
E unul dintre ochii de sticlă ai străzii
uimiți în fața afișelor
și a avalanșei de bomboane colorate
aruncate în aer
ca mai târziu să fie strivite de pantofii de lac
ai unor corporatiști galanţi
sau de adidașii murdari ai turiștilor.



Mov de copil
Am auzit cum
umblă moartea prin noi.
Prin zâmbet și mâini
și oase diforme.
Capul meu, jucător de șotron, sare pe spațiul
„Purpuriul înverzește”.
Informație a informităților, inutilitate care
m-a făcut să ies din joc.
Strig orbește:
M-am săturat de cretinul tău sport.
Lasă-mă să fiu ce iei tu.
Permite-mi, te rog, Domnule, să mă autodiger.
Mai scutește-mă de toate simțirile, presimțirile
ori mai știu eu de ce vise visate
cu pălării, cu fesuri mov de copii
puse artistic pe capurile lucioase
ale unor îngeri inerți.
Unii mai morți, alții mai vii.



Dans al cocoșului cu capul tăiat
Dar ce bizară coincidență
Și tu trăiești!
Și ce-ntâmplare
Că și eu, ca și tine,
Tot pentru alții visez!
Sunt aproape un sunet din muzica altora
Pe care dansez un dans al cocoșului cu capul tăiat.



Afară e vânt
Se-mbrățișează aer cu aer
Frumosul frig dansează în toate articulațiile ceramice ale privirii.
Dumnezeule, văd fugara panglică neagră,
Fusta ridicată de colțuri, dezlipită de trupul rece al călugăriței
care împinge aparatul de auzit în carnea urechii.
Deasupra, cercuri roșii de frunze.
Mă agresează vâjâitul unor amintiri netrăite.
În fiecare alee din parc lâna pământului mă agață de picior.
Ușor... Gheată înainte de gheată.
Unu, doi, trei, patru...
Femeile cu batic și cu geacă de fâș
Stau toate în fața vitrinii cu suveniruri.
Ochii lor mari alunecă pe manechine îmbrăcate în costume populare.
Iată-mă, deci, pe Bulevardul Unirii.



O carte, o moarte
Volumul leșului din mine se tot mărește.
Gheara scobește să dea de puroiuri, de stricăciuni otrăvite.
Sunt un mort latent locuit de strigoii cărților!
Tuberculoșii livrești lucrează la surda-mi închidere de file.


Atavism împuțit.
Gânduri narcotice.
Să murim deci.
E numai de bine.


P.S. Sper ca fața de gălbenuș de ou stricat
a acestui poem-copac
să rămână în coajă.



Priviri
Când nu e prea multă liniște, e prea mare gălăgie.
Consum enorm și văd monstruos!
Atingeri de materiale proaste, dar dragi, familiare.
Priviri mute și dezinteresate de copil introvertit.
Priviri grăbite de adolescent suferind, forțat să semene cuiva.
Priviri prea adânci, îndurerate ale celui care miroase ratarea.



Târziu
Ochiul:
Fărâme de fluturi pe fundal albastru.
Se uită la mine prin gaura cearceafului de păianjen.
Vitraliul unei muște fără cap!
Dumnezeu a stricat jucăria.
Suspin din inerție.
Asimetrii repetate.
Ar trebui să te oprești.
(Ar trebui să-ți repeți asta zilnic)
Ar trebui să-ncepi dracu odată!
(Să-ncepi asta zilnic)
Începi și te oprești când niciodată nu începi
și nicicând nu te oprești.
Ar trebui?
Târziu...
E deja prea târziu!
Târziu începe sau se termină?



Tragos
M-a scos din bagaj la teatru.
M-a așezat liniștit pe-un scaun de-un sânge aprins.
Te numești Roșu, mi-a zis.
În sală, oameni și drumuri împiedicate, ca niciodată de încurcate!
Magic dresaj:
călăreți fără cap, armăsari mândri nechezând a nepăsare,
zgomote de copite, pui de găină, jucării necăjite,
dame pilite și plictisite, masculi cu ochi ieșiți din orbite.
și-au înfipt în mine unghiile, imense scoici, ca în zidurile unei acropole.
Și drama: Eu, biet melc spectator, sunt pus să ispășesc păcatele netrăite,
Să fiu țap, să fiu figurant, să fiu actor.
Erau și alții acolo, dar veseli, pesemne cu bună știință
urmau sau deja prestau.
Intrarea pe scenă a decurs bine. Am mers în patru labe, ca o felină,
mi-am ridicat mâinile, am fost revoltată și am plâns.
De plâns, am plâns pe bune că nu știam ce să zic.
Vocile numai mă încurajau, nu-mi și suflau.
Ce-am simțit? Chinuitoare rușine!
Am primit și ceva recuzită. O geantă turcească de la un ultim divan.
La sfârșit, mi-a rămas mie.
Pasată de la unul la altul, nici măcar mângâiată, darămite apreciată,
am făcut și eu daruri din cele mai fine: schelete de frunze, zumzete de albină,
ceasuri din coajă de ou și-un minunat bibelou:
inimi din mucegai din care să bei cu prietenii ceai.



Când eram dric
Când eram dric
Transportam mort după mort.
Îi sărutam pe frunte.
Locuiește cineva acolo?
întrebam din întuneric.
N-ajung la clanță.
Aș vrea să mi se deschidă.
Aici nu mai locuiește nimeni
mi se răspundea.
Sunt o casă părăsită.
Tu ești Anticleea?



O infecție liberă
Cafeaua nu mai are același gust de când o fac numai eu.
Văd borcane cu gem prăfuite, coji de pâine.
Mi-e dor de tata.
Omul! O infecție liberă!
Prindeți infecția și băgați-o în dubă!



Un pantof
În minunata lume nouă
Pantofii zboară în acord.
Au multă muzică de fond.
Călcâie teșite și tocuri în turn.
Măsele de aur și dureri de ochi mestecat.
O poveste care se atinge.
În Drumul Taberei se plânge.
A leșinat amiaza perfectă în cartier
Când am început să devin femeie,
Când orașul își deschidea ochii și mă privea.
De tine-mi era dor, deși mă căutam pe mine.



Fetus
Aud zgomotul nimicului. Muzica internă și mută a facerii.
Procesul matematic al erorii muzicalo-narative.
Vă interzic să mă priviți! Sunt o capcană. Cred că miros a șobolan.
A supradumnezeu dat cu parfum de flori ce cresc pe toate mormintele.
În mine e un sânge al faptelor pe care n-aș vrea să vi-l servesc.
Doar n-ați îndrăzni să vă împărtășiți cu sângele meu?
Eu sunt doar un fetus constant.


Sunt doamna veselă a încăperii.
Plimb în fiecare zi un cărucior cu o păpușă pe post de copil.
Așa mă joc eu, cu falsul.
Capul meu e gol și rece.
Mă simt a dracu de muritoare și de la temperatura camerei.
De ce nu mă ia nimeni în brațe să mă pupe, să mă legene,
să-mi dea jucării?



Jurnal
Ursuleți, materiale, știri.
Coreea de Nord și bomba cu hidrogen.
S.U.A.: consiliu de urgențe.
Plâns. Exasperare. Pavaj. Mâncare.
Oameni care ies din pământul-burtă.
Porci care râmează alinierea planetelor.
Hehe! Papa Francisc ar putea vizita România!


Văd pătrățelele nebifate dintr-un lung mesaj la care nu răspund.
Îmi văd izbită căpățâna în spatele neființei cu pălărie.
Ne luăm adio de la soare
Zice femeia de la meteo.
Poate zice bine.
Poate transmite din înaltul cerului unde
nu miroase a friptură și a usturoi
și-ntotdeauna rămâne jena de gol.



Am învins
Nu mai e artă la artilerie.
Dar încă e bere la berărie.
Am învins!
Degetele victoriei.
S-a deschis la înșelătorie.



Peștera
Mașina, imensa mașină de ceară.
Dans fără muzică cu păpuși care-și trag singure sforile.
Dansul rapid al nervilor de la degete.
Timpul s-a pitit după întuneric.
Negândita alergare după aripa fluturelui care îți arată
că ești mai mic și mai prost decât el.
Ai putea, desigur, să-l momești cu lumină.
Dar ce știi tu de lumină, când ești orb?
Practici barbaria sinelui.
Aștepți un foc să se spargă în mii de scântei.
Nu-ți frige corpul doar ca să te privești în oglindă.



Palma
Punțile de liniște ale palmei
vorbesc între ele
despre ziua de ieri și despre cea de mâine.
Mâine, înșelăciunea lui azi.
Palma tace și degetul țipă.
Ai vrea să te ții în palmă
să te uiți la tine sau să te lipești de ureche
și să te asculți.
Să fii o scoică, un gândac, o vietate blândă.



Amelia
Amelia, fată cu unghii murdare,
blondină lungană, cu liniști nervoase
și noduroase
a fumat multe din țigările voastre, morților!
(Virgula e opțională, nu mai strigați așa, cu gură ovală!)
Ea vi le șterpelea din pachete.
Întindea fără menajamente
degetele livide cu care adunase fasole și mâncase stafide
ca să agațe un sticks, un fard, un rid.
Reușea. Se considera norocoasă. Lăuda pe Domnul pentru prag, pentru casă.
Consuma cu plăcere, nu rata niciun fum.
Nu suporta, vai, să asculte corul de corbi croncănitori.
Nici martori vegetali, văratici sau hibernali.
De aceea, cînd fumează, se întâmplă uneori să-i revină plăcutul miros infernal
și să-și spună cu milă: „Proastă copilă, cum i-ai trădat tu pe toți!
Da, dar niciunul n-a visat vreodată că va mai fi cineva
să se gândească la ei cum o fac eu acum.
Era Mitică, văcaru’. I-am furat o țigară când ne tăia porcul.
Mai era Ioniță. A murit în vara asta. Mi-a zis tata.
El venea vara.
Și Mungurel, cel cu borcanul de gem
în care am adăpostit doi fluturi.
Cred că erau depresivi de i se tot loveau de pereți
ca iepurașul sălbatic care s-a sinucis
din cauză că nu putea să mănânce din pădure bureți.
În sfârșit, hai să pun punct. Mi se fumează țigara”.



Fluid
Picioarele calcă energic acest dialog întrerupt.
Inconștiente se-opresc doar în fața unor imagini
în care plângi şi bei must. Sorbi lumea odată cu tine.
Și lumea te-nghite cu tot cu cenușă și unghii.



Social
Sunt constrânsă să rămân conectată la aparatul social.
Mi-aș dori deconectarea.
Sunt nevoită să-mi trag firele ancestrale, oriunde aș merge.
Să rămân cablată la holograma mamă și la holograma tată.
Să apelez tot timpul la instrucțiunile de asamblare
ale aparatului care sunt.
Sunt tot timpul în fața liniei de start și mă tot învârt pe lângă ea.
Mi-e frică!
Sunt distracția timpului.
Hora cămășii de forță.



Una din miile de boli
Culcușul bolii în patul lui gol
Gaura sinelui lipită acolo pentru totdeauna
Împreună cu toate durerile din firavele-i oase
Legate prin mirosul lui și al ei.
Al bolii. Ce crezi?
Închide toate ferestrele și pune-i un căluș în gură.



Anestezic nocturn
S-au spart bubele pământului.
Au ieșit viermii să râmeze retina.
Au rânjit aștrii
Și-au mânjit cerul cu culorile unui pictor nebun.
Tu ți-ai simțit neputința. Putoarea ei te durea.
Ai înjurat nimicul din tine și ți-ai ales grimasa
potrivită să întunece lumina.
Se făcea ziuă. Și boala cu toți demonii ei se trezea.
Îți doreai lopeți să îndepărtezi grămezile de gunoi
de pe preacumintea și enervanta ta piele
din dulcele sânge,
din acrul tău os.
Fără niciun folos!
Pumnul de soare creștea înfierbântându-se
ca un bot de rinocer sau acoperiș de tablă.
Ferește-te!
Anemica gheață de anestezic nocturn
devine apă și te inundă.



O apocrifă
Narcis, în oglinda apei, vrăjit de frumuseţea-i,
rămâne fără vlagă. Era de vină și chefuleţul de aseară.
Și dintr-odată, ca o sclipire, ȋi vine-n gând ideea de singularitate:
„Al dracu’, frumos mai sunt. Ca nimeni altul.”
Și cu priviri fugare, din faţă, din profil,
cu ochi plecaţi, cu braţele strânse, apoi lejere,
stătea nefericitul pozând și imaginându-și
dialoguri ȋn care, foarte implicat, voia să ȋși surprindă chipul.
„Ce bine-mi șade! Îmi vine să mă pup”.
Se-apleacă să se pupe și cade, dar ȋntr-un stil fluture,
Solicitându-și mușchii, se-admiră și mai tare.
Câtă ignoranţă... Era demult căzut.



Palimpsest
E o mână inertă care scrie în tăcere
pe peretele unui gol de istorie gravat
cu plumb.
O naștere provocată de isterica moarte
și prea plina
invazie de inexplicabil.
Sunt urme adânci
în care și azi calcă iluziile
poeților posedați
de alcooluri și clavire.


Ah, trist umor!



Trenuri
Umbre cernute de site de-amurg
ronțăite haine ale uitării
dansează macabru pe pereții afumați ai gării.
Acoperă părintesc urcări coborâte
din fantastice trenuri.
Bilete de dus, bilete de-ntors:
prostituate ale marilor drumuri,
clișee cu linii și ierburi bătute de vânt
captate de-un geam umed și rece
rămân pe retina de fecioară a cuvântului
ieșite proaspăt de sub așternut.
O, și timpul scrâșnește din dinții de fier și trece
zicându-mi că s-a făcut de ora zece.



Un compliment infirm
Zvonul autist al timpului pictat în găvane închise
duce spre nicăieri formele cărnilor.
Ezitări de culoare ale unui curcubeu abia stins
cresc molatic și aluvionar
în întunericul meu, cred.
Al meu, da!
Subtil și delicat, grețos, scârbos, lucios
sufletul taie tocmai în osul care lipsește.
Dezvelesc cu teamă pâlpândele ascunzișuri:
un zâmbet strâmb și impersonal,
un compliment infirm care nu mai vorbește.
Zeci de ochi mici, tăioși, iscoditori, nervoși,
geamuri prin care văd noaptea ce nu-i de văzut
mă cercetează moralizator.
Perfide esențe de miniaturi umane!
Ochiul meu doare. Îl deschid.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul