Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Personajul feminin favorit

        

Īn luna martie, ca īn fiecare an, am celebrat femeia: mamă, soție, fiică. Dar să nu uităm femeia – personaj literar. Care este personajul dvs. favorit dintre cele feminine pe care le-a creat literatura? Și de ce? Cum s-a născut și cum a evoluat admirația dvs. față de „ea”?


Emil Brumaru ● Șerban Tomșa ● Adrian Lesenciuc ● Andrea Hedeș ● George Volceanov ● Tudor Cristea ● Cassian Maria Spiridon ● Maria Pilchin ● Dinu Grigorescu ● Bogdan Hrib ● Marian Ilea ● Iulian Boldea ● Irina Petraş ● Gellu Dorian ● Nicolae Băciuț ● Andreea Nanu ● Constantin Arcu ● Leo Butnaru ● Florica Bud ● Emil Lungeanu ● Olga Delia Mateescu ● Simona-Grazia Dima ● Dan Stanca ● Mariana Gorczyca ● Liviu Ioan Stoiciu ● Tudor Călin Zarojanu ● Paul Arețu ● Gheorghe Stroe ● Ioan Groșan ● Horia Gārbea ● Emil Hurezeanu


*


Degețica ■ Șeherezada ■ Penelopa ■ Jane Eyre ■ Maud Borckman ■ Evelyn Weston ■ Magde Russell ■ Saşa Comăneşteanu ■ Sonia Marmeladova ■ Nataşa Rostova ■ Emma Bovary ■ Corina ■ Lisbeth Salander ■ Annika Bengtzon ■ Erica Falck ■ Drenka Balich ■ Anna Karenina ■ Doamna T. ■ Florica ■ Fetiţa cu chibrituri ■ Sofia ■ Maica ■ Hypatia ■ Doamna Deleanu ■ Pupăza din tei ■ Kristin Lavransdatter ■ Ana Stavri ■ Nastasia Filipovna ■ Leontina ■ Valérie ■ Ana Blandiana ■ Rusoaica ■ Fefeleaga ■ Vitoria Lipan ■ Eula Varner ■ Francesca da Rimini ■ Clavdia Chauchat



Emil Brumaru


Īn pădure era un aer moale, cald, umed, controlat de zīne şi ciuperci... Zīnele, din cauza singurătăţii şi a lipsei unor basme pe măsura lor, deveniseră cam neruşinate, făceau pe unde apucau „fapte bune” cu pădurarii sau cu vīnătorii īntīlniţi īntīmplător, ba chiar şi cu piticii, cam debusolaţi şi ei... Apoi se spălau grijulii īn izvoarele cristaline, rotunde şi se ştergeau răbdătoare cu nuferii aflaţi la īndemīnă, ca să nu rămīnă gravide. Deşi unele preferau. Balaurii cu Șapte Capete aveau gusturi monstruoase, pervertite, se dădeau īn vīnt după zīne īn luna a şaptea! Şi asta o ştiau şi ele şi profitau din plin. De aceea, īn ultimul timp, majoritatea zīnelor, conformīndu-se oarecum „esteticii urītului”, foarte la modă, pluteau dizgraţioase şi lubrice... Atunci, īntr-un amurg gros, cu norii īnvălătuciţi greoi, a apărut la fix şi Degeţica... Avea doar nouă ani şi cinci luni şi se rătăcise... Scăpase de broscoiul cel rīios, de cărăbuşi fusese alungată fiindcă nu le plăcuseră că are doar două picioare, se debarasase şi de sobolul urīcios, īl părăsise chiar şi pe Craiul florilor, neconvenindu-i rolul anost de soţie credincioasă. Auzise de pitici, de balauri, de vrăjitori etc. şi se aruncase īntr-o viaţă aventuroasă cu mare poftă, mustind de dorinţe... Norocul făcu să o īntīlnească pe contesa de Ségur, venită să se ţină la curent cu noua viaţă a zīnelor despre care scrisese deja destule poveşti cam mălăieţe. Contesa, ea īnsăşi o rafinată a plăcerilor, căuta să-şi pipereze puţin stilul, să fie īn ton cu gustul cititorilor. Se īmprieteniră, băură īmpreună rouă, īşi amenajaseră un cort din turtă dulce, cu frigider, televizor, computer, maşină de spalat (imperios necesară pentru īmprospătarea lenjeriei intime cu balsamuri speciale). Mai īn vīrstă decīt Degeţica, de Ségur o iniţie īn tainele necuviincioase ale dragostei. Şi-acum hălăduiau amīndouă īn dorul lelii printre copacii īnalţi, scorburoşi... Zmeii le-au mirosit prezenţa primii!



Șerban Tomșa


Īntre doamna T., Margarita Nikolaevna (Maestrul și Margareta) și Șeherezada, optez pentru ultima. La īnceput m-au fascinat, ca și pe regele Shahryar, poveștile Șeherezadei. Mult mai tārziu m-am gāndit la frumusețea interioară a personajului.
Șeherezada inventează o īntreagă literatură. Prin poveștile sale, ea īncearcă să abolească timpul și să-și amāne execuția. Povestind, femeia se scoate pe sine din drumul către moarte și īl salvează și pe rege de la statutul său de ucigaș fără scrupule. Se știe că regele persan Shahryar descoperă că soția pe care o iubea īl īnșală. Se īnfurie și poruncește să fie executată. Convins că toate femeile sfārșesc prin a deveni infidele, ordonă apoi marelui său vizir să-i aducă īn fiecare zi cāte o fecioară, cu care se căsătorește și petrece cāte o noapte, decapitānd-o a doua zi. După trei ani, marele vizir, nemaigăsind fecioare pentru regele său, īi īmpărtășește problema frumoasei și inteligentei sale fiice, Șeherezada. Aceasta se oferă să devină următoarea soție a regelui. Tatăl său se opune inițial, dar pānă la urmă acceptă resemnat. Īn noaptea nunții, la rugămintea surorii sale Dunyazada, care nu putea adormi, Șeherezada īncepe să-i spună proaspătului soț o poveste pe care nu o termină la răsăritul soarelui și o īntrerupe chiar īn momentul cel mai interesant. Regele este nevoit să o țină īn viață īncă o zi, pentru a afla sfārșitul istorisirii. Următoarea noapte Șeherezada termină prima poveste și īncepe alta pe care iarăși nu o sfārșește la ivirea zorilor. Face acest lucru de o mie și una de ori și i se cruță viața. Inițial, Șeherezada dorește să fie o salvatoare. Ea īși riscă viața pentru a le ocroti pe fecioarele care ar fi putut deveni soții ale regelui. Īl seduce și īl civilizează pe Shahryar, smulgāndu-l din condiția sa de barbar, prin magia poveștilor. Varietatea narațiunilor sale afirmă un spirit generos, capabil să dăruiască frumusețe. Nu īn ultimul rānd, īși īnfrānge destinul de victimă, răscumpărāndu-l prin poveste. Īn general, secretul reușitei unei femei este magia personală. Īn O mie și una de nopți, Șeherezada nu se slujește de farmecele feminine ale unui trup efemer. Misiunea ei este una care depășește limitele unei ființe obișnuite: vrăjește prin arta povestirii. Regină a poveștilor, ea devine regină și īn realitate. Triumfă asupra morții, dobāndind iertarea regelui și proiectānd fabulația īn cerul miturilor salvatoare. Această femeie curajoasă poate fi socotită o metaforă a literaturii de pretutindeni: orice poveste ne amānă moartea și ne prelungește la nesfārșit viața. Șeherezada este o stăpānă a timpului. Este literatura īnsăși, o regină care caută binecuvāntarea ascultătorului/cititorului, adevăratul rege.



Adrian Lesenciuc


Mă feresc de personajele feminine conturate realist. Mă despart de orice intenție de īnțelegere și clasificare a literaturii pe axa masculinitate-feminitate. Genul mă interesează doar ca nuanță īn lectura despre valorile general-umane. Aș fi vrut să poposesc asupra personajului Alice al lui Lewis Carroll. Ceva din frumusețea devenirii interioare a copilei mă fascinează fără a putea identifica sursa. Și atunci, pentru a nu știrbi aura personajului cu imprecizia identificării sursei de lumină īn text, am ales o prezență care călătorește īn īntreaga literatură. Īmi convine această călătorie īntr-o literatură īn care s-a topit instanța auctorială, spre a lăsa ca personajul să ghideze. Lumina personajului īi călăuzește atāt pe ceilalți eroi ai cărții, cāt și lectura īn sine. Este vorba despre Penelopa, pe care o confund cu căldura căminului, cu ideea (plămădită īn sud-estul european) de casă ce īnseamnă și drumul spre casă. Penelopa nu este doar un principiu ordonator īn care se topesc deopotrivă conceptele de mamă și soție. Este o victorie asupra unor condiții istorice, a cărei bucurie emanciparea ultimelor secole nu o putea īncerca. Am īntālnit-o īn lecturi multiple și m-a uimit fiecare apariție. Și atunci cānd a afirmat despre sine că se trage din stirpea de autori care portă numele Homer, și atunci cānd a luat numele de īmprumut Molly Bloom, la sugestia lui James Joyce, pentru a īnchide īn propriul discurs o operă, un arhipelag textual, cum insinuează Mircea Mihăieș, și atunci cānd imaginea ei, răsfrāntă īn fațete diferite, se repovestește pe sine, la īncurajarea scriitoarei Margaret Atwood. Penelopa, personajul fidel literaturii (mitul fidelității domestice i-a umbrit oarecum privirea), este femeia īnsăși, fără autor, creată din carne textuală, pulsānd de viață. Creată odată cu propria-i pānză pe care se scrie istoria literaturii.



Andrea Hedeș


Personajul meu favorit din literatură este Jane Eyre. De la prima īntālnire, īn adolescență, am rămas fascinată de aceast㠄(...) făptură ciudată şi parcă nepămānteană, (...) săracă, neīnsemnată, mică şi mută (...)”, așa cum o descrie Rochester. Abia mai tārziu, īn anii de studiu a literaturii engleze, la Litere, bogăția de sensuri a personajului, a romanului și a personalității autoarei din spatele lor, īn contextul mai larg al epocii istorice și literare, s-au dezvăluit cu adevărat: un īntreg repertoriu de tonuri și nuanțe din care era alcătuită Jane Eyre, această delicată, neīnsemnată institutoare capabilă să provoace cutremure de mare profunzime și fine transmutări īn sufletul și destinul celor cu care făptura ei se intersecta. Prezența și felul ei de a fi, delicate, subtile, īnrāureau lent, dar sigur personajele și atmosfera, cursul romanului, o exemplificare, parcă, īn opera lui Charlotte Brontė, a acțiunii lui Yin descrisă īn filozofia chineză. Asumāndu-și fragilitatea și opiniile solide despre moralitate, religie și Dumnezeu, clasă socială, educație și valori, bāntuită de pasiune și īncăpățānare, iertare și intransigență, Jane Eyre este o portavoce a lui Charlotte Brontė, o figură feminină mult īnaintea timpului său.



George Volceanov


De-a lungul timpului m-am ataşat de numeroase personaje feminine, de la Tirbozina din Tirbozel şi Tirbozina, prima carte a copilăriei, pānă la adolescentele din ciclul Cireşarii de Constantin Chiriţă şi năluca veşnic reīnviată din Solaris-ul lui Stanislaw Lem. Prin anul īntāi de facultate am īnceput să (re)citesc masiv – de data aceasta īn englez㠖 piesele lui Shakespeare şi ale contemporanilor săi. M-au fascinat şi continuă să mă fascineze eroinele din comedii, cu travestiurile lor: Giulia din Doi tineri din Verona, Rosalind din Cum vă place, Viola din A douăsprezecea noapte, Helena din Totu-i bine cānd se termină cu bine... Femei frumoase şi inteligente (cu mult mai inteligente decāt bărbaţii din jurul lor), cu caracter puternic, de o moralitate desăvārşită. Mai presus de toate se situează Innogen din Cymbeline (īngrijitorii ediţiei Oxford Shakespeare 1986 au stabilit că acesta este numele ei corect, nu Imogen, greşeala unui ucenic tipograf din epocă!), care, aşa cum ar spune Harold Bloom, părăseşte scena, iese din textul aiuritor al acestei creaţii tārzii şi coboară īn mijlocul nostru, fermecāndu-ne cu tăria ei de caracter. Fiică de rege, se mărită cu alesul inimii, refuzānd o uniune dinastică; travestiul o salvează de mānia unui soţ gelos şi avansurile unui monstru – īn esenţă, este o Desdemona care supravieţuiește īn vremuri grele. Iar īn ficţiune, ca şi īn viaţă, prefer supravieţuitorii.
Personaje feminine prin excelenţă shakespeariene a creat şi P. Howard (1905-1943), cel mai vāndut autor ungur al tuturor timpurilor (după Jókai Mór, care a avut şansa unei existenţe mult mai īndelungate). Eroinele lui justiţiare luptă pānă la capăt pentru crezul lor, constānd, cel mai adesea, īn reabilitarea onoarei unei rude pe nedrept condamnate pentru fapte pe care nu le-a comis (tată, frate etc.). Fie că se numeşte Maud Borckman (īn Carantină la Grand Hotel), Evelyn Weston (īn Ciclonul blond) sau Magde Russell (īn Garnizoana morţii), avem una şi aceeaşi eroină arhetipală, a cărei voinţă compensează fragilitatea feminină īntr-o suită de aventuri ce īl poartă pe cititor din Anglia și Franţa pānă īn Sahara, Indochina şi Java. M-a bucurat, ca traducător și editor, īntālnirea cu aceste femei frumoase din toate punctele de vedere.



Tudor Cristea


Cānd am văzut-o pentru prima oară, ştiam puţin atāt despre viaţă, cāt şi despre literatură. Ea coborāse din docar şi stătea pe drumeagul de cāmp, īn lumina verii, frumoasă, surāzătoare şi īmpăcată, privind īn zare şi parcă aşteptānd răbdătoare ceva despre care ştia c-o să i se īntāmple. Mai tārziu aveam să īnţeleg că descindea īn Bărăganul īnsorit cu toate subtilele melancolii din proza lui Turgheniev şi din teatrul lui Cehov... Cu calmul ei delicat, poruncind servitoarei să servească vizitatorului cafeaua īn cerdac şi conversānd amabil. Avea ceva din aerul frumoaselor doamne şi domnişoare pe care le contemplam īn fotografiile sepia din caseta pe care mama o purtase īn toate peregrinările familiei noastre. 
Cānd a apărut el, l-am duşmănit precum liceanul acela din piesa lui Sebastian, īndrăgostit de Corina, care-l iubea pe misteriosul Ştefan Valeriu. Eram convins că, īn realitate, n-o īnţelege deplin. Că el n-are cum s-o vadă ca mine!
După aceea am īnceput să urc pe drumul lecturii şi al vieţii. Am īntālnit felurite femei: tinere sau bătrāne, simple sau complicate, naturale ori sofisticate, rafinate sau vulgare, sincere sau ipocrite, pragmatice sau visătoare, frumoase, frumoase, frumoase (dar şi mai „slutişoare”), modeste sau infatuate, vorbăreţe sau tăcute, sfioase sau īndrăzneţe, plate sau misterioase, indolente sau aprige, placide ori senzuale, pure sau decăzute...
Acum drumul coboară. Dar ea, Saşa Comăneşteanu, rămāne acolo, scăldată īn soarele verii şi īn parfumul de grāu şi de flori de cāmp, calmă şi īmpăcată. Şi īmi face, surāzānd abia văzut, un discret semn cu māna, şoptindu-mi, parcă, să nu mă tem...



Cassian Maria Spiridon


Am īndrăgit-o şi pe Anna Karenina, pe Madame Bovary, pe Gruşenka din Fraţii Karamazov, şi pe Matilda din Cel mai iubit dintre pămīnteni, nu mai puţin pe Doamna Brună din sonetele shakespeariene ori alte misterioase şi de nedezlegat – ca īn viaţ㠖 femei. Totuşi, cele mai apropiate sufletului meu au rămas Sonia Marmeladova şi Nataşa Rostova, prima din Crimă şi pedeapsă a lui Dostoievski şi a doua din Război şi pace a lui Tolstoi.
Un poem născut īntr-o anume primăvară deschide, aş crede, o fereastră prin care ni se oferă şansa de a zări ceva dintr-un mister īn care iubirea/iubita se cuprind ca-ntr-un halou, precum Luna la īntīlnirea cu Pămīntul:


PASTEL


cīt de simplu poate fi totul
ca sunetele īn contrapunct
ca o tocată de Bach/ īn amurg


şi floarea de salcīm
 aşezată de iubită
pe masă
ca un răspuns la īntrebări
ce nu-şi deschid/ īn veci/ porţile
 spre a ilumina


clopoţeii cei albi/ cu parfumul lor sonor
ca de orgă
adunaţi pe o tijă verde
  par a fi cheia



Maria Pilchin


Dacă aţi şti cāt timp şi efort mi-a luat pentru a o extirpa din mine! Emma Bovary e īn fiecare din noi... Emma cea dulceagă şi lacrimogenă, (anti)personajul meu preferat. Cānd īi cunosc pe unii, īn primul rānd, o cunosc pe Emma lor. Īi ating māna, īi şterg lacrimile. Uneori īi smulg arsenicul din mānă. Aş vrea să-i arunc şi cărţile proaste pe care le citeşte, dar arareori reuşesc, căci lectura ţine de intimitate şi solitudine. Oare Flaubert a īnţeles ce a descoperit? Ce credea totuşi Gaultier, care filozofa „bovarismul esenţial al umanităţii”? Iar Patapievici, care invoca un bovarism social īn al său Om recent? Important este faptul că aceia care au scris despre bovarism au căzut de acord cu faptul că toţi suntem nişte bovarici, „restul e sofistică”, ne anunţă Manolescu īn eseul său Doamna Bovary şi Doamna Dalloway (Teme franceze). Da, toţi, doar că unii totuşi scapă de acest agent patogen, alţii nu. Emma este imaginarea a ceea ce nu vei fi niciodată, este iluzia din faşă. Este mimarea, şi nu jucarea unui rol. Hamlet joacă, Emma mimează. Puţini ştiu să zică de-adevăratelea „a fi sau a nu fi”. Cei mai mulţi produc aparente baloane roz de săpun pe care le numesc viaţă. Emma este neputinţa de a fi părinte, e şi neştiinţa de a fi măcar o amantă bună, e incapacitatea de a iubi, o impotenţă a spiritului uman de a iubi pānă la capăt, este nepriceperea de a şti cine şi ce eşti. Emma este parvenitismul spiritual al umanului, e patetismul de proastă calitate şi resentimentul faţă de viaţă şi lume. E gestul laş de a dispărea īn faţa neputinţei de a-ţi asuma ceea ce eşti. E arsenicul. Am extirpat-o metodic, aplicat, cu sānge rece. Pānă la urmă, s-a adeverit că tot Emma am rămas, doar că de data aceasta o Emma Zunz. Eu sunt Emma Zunz, citesc la Borges. Maria Pilchin e o Emma Zunz. Zu / nZ – cuvāntul acesta al jumătăţii aproape răsturnate īn oglindă.
...La farmacia din cartier stau oamenii la coadă după implanturi (2035)...



Dinu Grigorescu


Flori și mărțișoare i-aș duce CORINEI, pe care am cunoscut-o īn anii post-adolescenței, īntr-o vacanță, la Sinaia, pe scena superbă a Cazinoului, unde era curtată de Jeff, de Valeriu și de Gheorghe Dinică, īn pantaloni scurți și ținută montan-estivală, el era Bogoiu. Mi-a plăcut enorm piesa și mai ales delicatețea de floarea reginei a Corinei. Bref, m-am īndrăgostit imediat de ea, de tipul ei feminin și, ca orice īndrăgostit (a fost dragoste la prima vedere), nu am uitat-o niciodată, dimpotrivă mereu am căutat-o īn zilele de toate zilele. Pānă cānd am găsit-o pe Despina, tot la Sinaia, era iarnă, și nu vară, e adevărat, ea avānd multe din calitățile Corinei, dacă nu și ceva īn plus. Sau īn minus... Nu știm niciodată exact ce și cum se manifestă dragostea care de la prima vedere se pretinde miraculoasă pentru toata viața. Eram tot corigent la matematică. Am revăzut-o deseori pe Corina, īnaltă, delicată, inteligentă, misterioasă, cu un iubit incert, aflat undeva departe, la Civittavecchia și, ultima dată, la TVR, īn montarea superbă a regizoarei Ana Maria Colțeanu. Atāt de gelos eram la tinerețe, īncāt am căutat să identific pe hartă unde era acel iubit al Corinei, probabil o dragoste veche, poate chiar prima, epuizată, a unui tip aventuros care a părăsit-o. Altfel ea, Corina, ceda masculinității, un pic brutale, strategiei de cuceritor blazat, pe care a pus-o īn mișcare, la Pensiunea Weber, acel Ștefan Valeriu? Acum, sunt mai Bogoiu decāt Bogoiu, dar am norocul să mă aflu īncă lāngă clona Corinei, īn mrejele Despinei. Iată cum literatura influențează și creează o viață paralelă, hrănită din mister, coincidențe, noroc. Nu vă mai spun urmările... dramaturgice. M-am īndrăgostit iremediabil de teatru. Iubita cu care mi-am īnșelat iubita. După ce savurasem Jocul de-a vacanța, m-am dus la librărie și am cumpărat cele două volume de teatru ale lui Mihail Sebastian și din acea zi, de foarte demult, și pānă cānd scriu acest mărțișor literar am tot umplut hārtiile, acum calculatorul, cu ale mele comedii. Deloc sau prea puțin lirice. Mă īndrăgostisem nebunește și de replica scurtă, superinteligentă a lui Mihail Sebastian. Cu Dinică, am evocat acel moment de destin pentru mine, dar și pentru el, care, jucānd atunci īn formația de amatori a Poștei Romāne, īndrăgostit lulea de Zeița Thalia, a dat examen și a intrat la Institutul de Teatru. Ne-am contrazis asupra datei acelei īntālniri, eu susțineam că a fost īn 1958, el īn 1957. Bustul din fața Teatrului de Comedie īl īnfățișează fabulos pe uriașul actor. Pānă la urmă, teatrul este și un joc de-a fericirea...



Bogdan Hrib


Există cāte o vārstă pentru fiecare mare personaj feminin. Anii de liceu mi-au fost bāntuiți de Scarlett O’Hara și Natașa Rostova (interpretată de Audrey Hepburn īn ecranizarea din 1965). Greu de spus de ce – pentru că sunt personaje care prind viață dincolo de cuvintele tipărite, pentru că le-am simțit alături de mine īn anii īntunecați. Tot pe atunci suspinam după Lucia din Cireșarii. Sper că nu am fost singurul. Apoi a existat o doamn㠖 V.I. Warshawski, detectiv privat īn Chicago, plină de umor și care intra īn tot felul de īncurcături. Recunosc: īn ultimii ani am privit mai mult spre nord. Lisbeth Salander e nonconformistă și crede īntr-o justiție inexorabilă, urmează apoi reporterița (tot suedeză) Annika Bengtzon (din volumele Lizei Marklund) și scriitoarea Erica Falck (personaj principal al Camillei Lackberg) De ce le-am ales pe acestea trei? Pentru că vin dintr-o lume mai puțin cunoscută nouă (cel puțin pānă acum), pentru că au personalități puternice, pentru că sunt umane și pentru că sunt foarte feminine. Ar mai fi și două-trei personaje din romanele mystery & thriller romānești, dar nu vreau să fiu acuzat de subiectivist sau de reclamă mascată. Și totuși, dacă tot insistați e vorba de Stella, Alina și Sofia... Cine știe știe.



Marian Ilea


Personajul ales de mine e Drenka Balich, americanca de origine croată din romanul Teatrul lui Sabbath, capodopera shakespeariană a lui Philip Roth.
Iată o femeie, măritată și adulteră, ce și după moarte īl va face pe ex-marionetistul Mickey Sabbath, amantul ei de inimă (și pe alți amanți), să vină nopțile īn cimitir, ca un somnambul, ca să-i vorbească tandru și să-i aducă un omagiu repetat sub formă de flori orgasmice īmprăștiate pe pămīntul īncă reavăn al mormīntului ei. Făcīndu-l să īnțeleagă că pierderea ei e de neacceptat, dincolo de viață și de moarte!
Nu cunosc o altă femeie cu o asemenea putere erotică.
Atunci cīnd află că va muri (la puțin peste cincizeci de ani), nu vrea să i-o mărturisească lui Mickey, dar īi va cere acestuia un lucru foarte curios, cică să nu se mai fută cu altele, altfel totul s-a terminat īntre ei! Un ultimatum după treisprezece ani de iubire secretă și liberă, fără jurăminte de fidelitate, prima ei „criz㔠de gelozie! Īl vrea doar pentru ea pe acest Mickey, de șaizeci și patru de ani și totuși īncă verde, căruia īi spune „logodnicul meu american”.
Căsătorită cu compatriotul ei Matija Balich (mătăhălos și păros ca un mistreț), proprietarul unei pensiuni-restaurant familiale, cu care nu mai avea de mult altă legătură decīt pe fiul lor Matthew și toată munca și agoniseala lor comercială (Drenka era gestionara, casierița, bucătăreasa, ospătărița și curva cu plată a clienților), de n-ar mai fi și futaiul iepuresc o dată pe lun㠖 Drenka asta, femeie liberă cum alta nu-i, să vină acum cu pretenția ca Sabbath să-i fie credincios, să-i devină un fel de soț „monogam”?! Să-i repete īntruna că el e omul vieții ei, nicidecum Matija, și că ar vrea și ea să fie singura femeie a lui?! S-o iubească și s-o dorească doar pe ea?!
Fără īndoială că Drenka se crede acum Julieta și-i cere lui Sabbath să fie al său Romeo, īși va fi spus īn gīnd Sabbath, īn timp ce scormonește, scormonește, să vadă dacă e ceva putred īn capul ei. Exasperată, Drenka īi mărturisește atunci că īntr-un an s-ar putea să nu mai fie. Ar fi vrut ca el să nu știe asta și totuși s-o facă! Nu va muri īntr-un an, ci īn doar șase luni, de o embolie pulmonară, nelăsīndu-i satisfacția ultimă lui Iago-cancerul!
Iată-l pe Sabbath (un paradoxal Hamlet-Casanova) cum se īntinde iar pe pămīntul care acoperă sicriul Drenkăi, īi vorbește și are viziunea interiorului sicriului, luminat a giorno, și uite-o pe Drenka, la fel de mīndră ca īnainte de cancer, pulpoasă, coaptă, numai bună de hīrjoneală. Chiar și moartă, Drenka i-o scoală, īl face să se simtă iar ca la douăzeci de ani!
Drenka (geniu feminin) sfințește cu erotismul ei pīnă și putreziciunea cărnii.



Iulian Boldea


De ce Anna Karenina? Pentru că am simţit, din adolescenţă, de la prima lectură a romanului lui Tolstoi, pānă acum, că ea e prototipul feminităţii, o eroină care a desăvārşit sentimentul iubirii, ducāndu-l pānă la ultimele lui consecinţe: gelozie, tortură, suferinţă, renunţare abruptă la sine. Puternică, la īnceput, cu un profil indescifrabil şi cu o conduită ce stă la graniţa dintre ataşamentul total şi dăruirea necondiţionată, Anna e īntruparea dorinţei de a iubi şi de a fi iubită pānă la abandonul total, tragic. Nevoită să-şi părăsească fiul, să se autoexcludă din societate, să-şi piardă, de aceea, siguranţa de sine, luciditatea, Anna rămāne, spre sfārşitul romanului, pradă obsesiilor, solitudinii şi geloziei. Desigur că Tolstoi īşi trădează, aici, latura lui moralistă, dar nu ne e deloc greu să ne imaginăm o iubire care īşi depăşeşte limitele, o femeie care trăieşte pānă la sacrificiu dragostea, īncălcānd convenţii, legi morale, principii ale eticii sociale. Un fragment de mare forţă expresivă al romanului e cel care īnregistrează clipa „atracţiei fatale” dintre Vronski şi Anna: „Simţi nevoia s-o mai privească o dat㠖 nu pentru că era foarte frumoasă, nu datorită eleganţei şi graţiei modeste, care se citeau pe tot chipul ei, ci pentru că, atunci cānd trecuse pe lāngă el, īn expresia feţei ei drăgălaşe observase ceva māngāietor şi gingaş”. Dincolo de naraţiunea memorabilă, ne impresionează iscusinţa lui Tolstoi īn explorarea conştiinţei Annei, alcătuită din iubire, blāndeţe, bunătate, indecizie, voluptate, extaz, nelinişti, fervori şi frămāntări fantasmatice. Pentru Anna, sentimentul cel mai dureros e cel al pierderii iubirii lui Vronski, sentiment care o conduce, de la siguranţa de la īnceputul romanului la senzaţia hăului, a nimicului, a alienării, a sfārşitului de lume şi de sine. Vladimir Nabokov are dreptate: Anna Karenina „nu este īnsă doar o femeie, un specimen splendid de feminitate, ci o femeie cu o natură morală profundă: totul īn ceea ce privește caracterul ei este impresionant, de aceea nu se poate limita la o legătură amoroasă clandestină”. Dedicată cu totul iubirii, Anna Karenina e feminitatea īnsăşi, īn starea sa de perfecţiune estetică şi etică.



Irina Petraş


Imaginaţia mea de fiinţă destinal provizorie funcţionează mai ales cānd trebuie să scoată mult din nimic, din puţin. Din povestea cu Albă ca Zăpada, de pildă, preferata mea era scena īn care mica prinţesă trece la lucru şi preschimbă căsuţa vraişte a piticilor īn ceva frumos şi primitor. La Doamna T., extraordinarul personaj creat de Camil Petrescu, m-a atras de la īnceput felul īn care canavaua existenţială acceptă rolul de spectator lucid şi asiduu al omului. Totul e comandat dinlăuntru, de complexa viaţă interioară, de gāndirea īnsăşi. Frumuseţea ei īmbracă firesc mişcarea nervoasă a inteligenţei, e mobilă şi nuanţată. Veşminte, feluri de māncare, mondenităţi, gusturi cultivate anume, toate sunt puncte de reper īn funcţie de care doamna T. (dar şi Fred) īşi păstrează acordul cu propria personalitate, esenţială fiind autonomia faţă de lume a unui trup īn armonie cu sensibilitatea şi cu spiritul. Oricāt de implicată īn viaţa mondenă, centrul firesc al unei adunări şi al interesului celor prezenţi, doamna T. e solitară, aparţine unei rase aparte care-i conferă privilegii şi-i īngăduie abateri personalizante de la regula zilei. Doamna T. e o cale, niciodată un mijloc; intervine modelator asupra celorlalţi, dar nu poate fi manipulată. Eroină modernă, a pierdut iluzia cosmosului paternal. Singurătatea sa e totală şi responsabilitatea vieţii cade īntreagă īn seama ei.
Mi-ar fi plăcut meseria doamnei T. Să am mānă liberă să decorez case, locuinţe, adăposturi, īncăperi. Īmi plac īnţelesurile secunde ale īncăperii – e spaţiul cu trei dimensiuni, suficient de „īncăpător” ca să trăim şi să ne mişcăm, apropiat, prietenos, ne īncape, ne cuprinde şi ne alege; verbul romānesc a īncăpea vine din latinescul (in)capeo, (in)capere, şi păstrează sensurile multiple de a cuceri, a lua, a cuprinde, a conţine, a alege, a simţi etc.; īncăperea e mai mult decāt camera şi odaia, ea are o parte abstractă şi vagă, de loc hărăzit, dar şi una concretă, de vizuină marcată cu īnsemne personale, obiectele din preajmă acţionānd ca veritabili ambasadori ai fiinţei.



Gellu Dorian


Femeile din cărţi nu sunt ca femeile din viaţa de zi cu zi. Ele nu trădează, deşi ştii că īn acelaşi timp īn care sunt cu tine stau şi sub ochii nesăţioşilor cititori. Dacă e să te gīndeşti la Doamna Chiajna, la Vidra, la Vitoria Lipan, la Mara, n-ai alege ca personaje preferate pe nici una dintre ele, aşa cum dintre Matilda din Cel mai iubit dintre pămānteni şi mama lui Ion Antonescu din Delirul, personaje foarte bine realizate de Marin Preda, o alegi dintr-un impuls bărbătesc pe Matilda, cea de-a treia experienţă erotică a lui Victor Petrini, dar rămīi cu gīndul admirativ la mama generalului. Şi parcă totuşi eşti nemulţumit, pentru că Matilda trădează şi-şi arată arama pe faţă, acceptīnd un activist de partid fără personalitate īn detrimentul unui filozof, devenit „duşman al poporului” şi puşcăriaş, fără nici o perspectivă de viitor, iar mama lui Antonescu apare doar episodic, īntr-un delir al unei lumi ce se pregătea să falsifice destine. Şi atunci te duci cu gīndul la Leontina Guran, personaj creat doar din cuvinte de Gheorghe Crăciun, īntr-un exerciţiu stilistic de mare rafinament īn Pupa russa. Deşi artificial, personajul acesta feminin te incită, te excită, te face să trăieşti clipe de reală satisfacţie cu ea, deşi pare mai mult o păpuşă dedată la rele, care o īmping spre un destin tragic. Şi īn final o alegi pe Florica din Drumul la zid, ca personaj viu, care trăieşte līng㠄bărbaţi īn descompunere”, care simt cum odată cu trecerea timpului le scad puterile, nu mai sunt o miză pentru femei, ci doar viitoare poveri. Şi Florica īşi trăieşte viaţa īn parametrii unei naraţiuni poematice (la prima ediţie, romanul lui Nicolae Breban se subintitula Poem epic!), parametrii care o duc spre disperare şi sinucidere. Mi se pare un personaj feminin foarte bine realizat, aproape de cititorul care se desparte de ea cu regret, ca de o fiinţă cu adevărat vie. Deci Florica lui Nicolae Breban din Drumul la zid.



Nicolae Băciuț


Nu am un astfel de personaj... favorit. Nici nu m-am gāndit să-mi aleg vreun astfel de personaj, deşi primul personaj care m-a fascinat era de genul... feminin: „fetiţa cu chibrituri”, din povestea lui Andersen, care mi-a stārnit compasiune, dar şi invidie... pentru că reuşise să ajungă acolo unde era doar Dumnezeu. Ceea ce īmi doream şi eu foarte mult, să văd ceea ce nimeni nu reuşise pānă atunci: să-l văd pe Dumnezeu.
Cānd īmi era frig, īn copilărie, ca să nu trebuiască să merg īn casă şi să nu mai fiu lăsat să ies afară, īmi aprindeam chibrituri ca să mă īncălzesc, dar şi cu speranţa că voi putea să văd ceea ce văzuse şi „fetiţa cu chibrituri”, cu fiecare beţigaş aprins.
M-am īntrebat adesea ce s-ar fi īntāmplat cu personajele literare care mureau tinere. Eram trist c㠄fetiţa cu chibrituri” a murit şi nu a putut să crească mare. Şi, dacă ar fi crescut, ce s-ar fi ales de ea?
Tot īn copilărie, m-a cucerit Şeherezada, mai ales că citeam, prin clasa a doua, un volum din seria celor O mie şi una de nopţi, sub pătură, seara, cu lanterna, ca să nu mă prindă ai mei că citesc cărţi cu... prostii...
Sigur, īmi plăcea cum ştia Şeherezada să scornească poveşti – scorneam şi eu poveşti, ca să nu le spun minciuni, de cāte ori făceam ceva rău.
Am īnvăţat de la Şeherezada că niciodată nu e bine să spui tot ceea ce ai de spus dintr-o dată, ci pe rānd, că trebuie să mai laşi şi pentru altădată de completat cu ceva... şi tot aşa... nu „O mie şi una de nopţi”, ci „O mie şi una de vieţi”, cum īmi plăcea să cred, pentru că poveştile prinţesei persane nu au salvat-o doar pe ea, ci şi alte o mie şi una de vieţi!
Īntre „fetiţa cu chibrituri” şi Şeherezada s-au perindat apoi, īntr-o viaţă de om cu şase decenii īn sarică, sute de personaje feminine, dar nu le-a egalat niciuna īn tragism şi sublim pe cele două.



Andreea Nanu


Chipul ei păstrează o luminozitate aparte. Īmi face plăcere să-i developez fotografia – chiar aceasta pe care o priviți – ori de cāte ori mă retrag īn camera obscura a imaginației mele, acolo unde nu fanteziile, ci realitatea transfigurată dă lucurilor un sens, frumusețe și consolare... Am revăzut un film celebru īn regia lui Alan J. Pakula, Alegerea Sofiei. Este istoria unei tinere evreice poloneze care, īn vremea celui de-al Doilea Război Mondial, trece prin experiența cumplită a lagărelor de concentrare. Supraviețuiește, īncearcă să-și refacă viața īn America, īnsă istoria īși īntinde tentaculele maligne și o ajunge din urmă... Un film despre iubire, moarte, poezie, muzică și, īntre toate acestea, alegerile, mai mici sau mai mari, din care se alcătuiește viața noastră. Martorul, desigur, ales de scenarist cum nu se putea mai bine: un scriitor!
Alegerea Sofiei. Titlul acesta, numele personajului care l-a inspirat, mă duce cu gāndul la bunica Sofia. Nici ea nu a făcut o alegere ușoară. A trăit īn timpuri īn care Istoria (cu majusculă) nu lăsa prea multe la voia istoriilor personale. Multe dintre amintirile ei de tinerețe īncep cu eram īn vremea războiului ori cu sublinierea așa era pe-atunci. Asta nu īnseamnă că libertatea era mai puțin asumată ori că alegerile erau mai simple. „Alegere” era īnsă un cuvānt cu greutate, nu avea conotații individualiste, īnsemnānd mai degrabă maturitate, responsabilitate, fidelitate. Sofiei i s-ar putea schița cel mai veridic portret īn cuvintele lui Heraclit: caracterul (īți) este destin!
Am spus povestea Sofiei īn Cartea cuvintelor chivot, transformānd-o īn personaj literar. Nu a fost greu, fiindcă Sofia Nanu a fost ea īnsăși, īntreaga viață, un personaj! Citea, prețuia literatura bună și limba frumoasă, a īnvățat să supraviețuiască prin cărți. Īmi repeta māndră c㠄nici la săpat, la colectiv” nu se despărțea de romanele ei franțuzești! Numele Sofiei a devenit unul dintre chivotele prețioase īn care va călători destinul familiei noastre. ...Eram, la prima mea vizită īn satul Chiriacu, la cea dintāi īntālnire cu Sofia, īn postura martorului din filmul lui Pakula; scriitorul īnvestit cu misiunea de a īnregistra o mărturisire, cu grijă pentru semnificativ și reverență față de sāmburele de adevăr care o ținuse īn viață īn ciuda īncercărilor grele, a renunțărilor, a războiului, a comunismului, a morții celor dragi. Sofia a ales, mai presus de toate, Viața; bucuria de a trăi din plin, un preaplin din care ne-a dăruit și nouă, cu discreție, īnțelepciune și curaj.



Constantin Arcu


Un personaj feminin memorabil īntīlnim īn Fructele mīniei de John Steinbeck. Nu aflăm care este prenumele ei, ceilalți īi spun simplu: maica. Bref, ea reprezintă femeia la apogeul menirii sale. Se călăuzește după experiență, dar se īncrede și īntr-un instinct ancestral care o conduce spre salvarea familiei. Dă dovadă de prudență, păstrīndu-și cumpătul īn momentele grele.
Maica este stīlpul familiei, nimic nu o poate īnfrīnge. Pare să fi trecut prin experienţe capitale pīnă cīnd a ajuns la acea senină, profundă īnţelegere a lumii. Știe că nu trebuie să se clatine și să dea semne de slăbiciune, pentru că familia funcționează pe baza unei voințe ce īși extrage substanța din ființa și statutul ei. Impune īn familie instituția matriarhatului și nimeni nu-i contestă rolul de șef. Un rol pe care-l joacă la perfecție, din umbră.
Īn clanul Joad există un „guvern” care intră īn sesiune ori de cīte ori apar probleme importante. E dreptul bărbaților să ia decizii, dar nu știm de ce. Pentru că există deasupra lor o instanță compusă dintr-un singur om, maica. Hotărīrile lor sunt examinate de această curte supra-instituțională prin raportare la o unică normă nescrisă: integritatea familiei. Cīnd această valoare este periclitată, nu ezită să pună mīna pe manivelă amenințīndu-și soțul. E o răzvrătire care īi lasă năuci pe ceilalți. Īnsă imediat se văd nevoiți să recunoască faptul evident: „(...) Ea era puterea. A ei era stăpīnirea”.
Maica este un personaj fascinant. Se īntrupează īncet-īncet din trăsături obișnuite, căpătīnd īn cele din urmă caracteristici fabuloase. Ipostază din care reușește un final tulburător de roman. Dintr-o privire adīncă, īși īndeamnă nora lehuză, care născuse un copil mort, să hrănească la sīn un bărbat trăgīnd să moară de foame. Este punctul prin care maica iese din paginile romanului și intră īn viața reală. Maica este prezentă aici și va rămīne printre noi cīt timp lumea va exista pe pămīnt.



Leo Butnaru


Numele și faptele ei sunt invocate īn ode bizantine, dar și īn numeroase opere ale timpurilor ce au īnaintat spre noi. O cāntă și Palad (sf.sec. IV – īnc. sec.V): „Cānd ești īn preajma mea și-ți aud glasul,/ Parcă īn preajma astrelor mă aflu –,/ Căci tu, Hypatia, rămāi cerească/ Și-n faptă și īn vorbă și-n lumina/ Științei preacurate ce ne-o dărui”.
A fost fiica celebrului matematician Theon din Alexandria, ilustrissima Hypatia (n. īntre 350-370), matematician, filozof și astronom care, īn fresca lui Rafael Scuola di Atene, se află īntre Parmenide și Pitagora. Īn aceast㠄flancare”/poziționare e multă prețuire, adevărată venerație pentru Hypatia care, pentru mine, reprezintă prototipul femeii moderne īn plinătatea manifestării capacităților ei spirituale, intelectuale, dar și a frumuseții, și a libertății de afirmare. La momentul amintit aici, se īntāmplase deja o pregnantă perpetuare a gloriei geniului feminin, īntre data linșării Hypatiei de către fanaticii religioși din Alexandria (415) și a capodoperei lui Rafael (1511) derulāndu-se 11 secole.
Socrates Scholasticus, istoric bizantin al creștinismului, o portretiza astfel: „Prin īnvățătură, ea īi īntrecea pe toți filosofii contemporani; era continuatoarea școlii platoniene... Astfel că cei care doreau să studieze filosofia veneau la ea de pretutindeni. Inteligentă īn cel mai īnalt grad și avānd o īncredere īn sine demnă de tot respectul, ea li se īnfățișa cu modestia cuvenită pānă și supremilor guvernanți”. 
Se consideră că Hypatia a inventat sau a perfecționat unele instrumente de cercetare: astrolabul, distilatorul, aerometrul și planisfera.
Implicit, Hypatia a intrat și īn biografia mea... civilă și de scriitor, devenind protagonista unui amplu poem pe care i l-am dedicat ei, dar și bunicului meu Ipatie Butnaru, simplissim țăran din Negureni, Basarabia. Īn prefața antologiei Īn caz de pericol (Editura Junimea, 2004), regretatul coleg Cezar Ivănescu scria că subsemnatul i-a dedicat Hypatiei „un poem pe care l-ar fi semnat, cred, fericit, oricare poet romān important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu”... Nu citez acestea īntru laudă de sine, ci pentru a răspunde, oarecāt convingător, sper, la īntrebarea: Cum a apărut și cum a evoluat admirația dvs. față de „ea”?
Leconte de Lisle vedea īn Hypatia un adevărat simbol al culturii eline, care īmbina „spiritul lui Platon cu corpul Afroditei”. Să ne mai amintim de romanul Hypatia al lui Charles Kingsley, de cel al lui Aldous Huxley Contrapunct. Īn romanul lui Umberto Eco Baudolino se povestește și despre enigmaticul neam al hypatiilor, constituit doar din femei, care ar fi fost urmașele trup și suflet ale unei eminente discipole a Hypatiei. Iar īn 2009 a apărut filmul lui Alejandro Amenįbar Agora, īn care se derulează destinul genialei bizantine; film demn de toată atenția, pus la dispoziție și de torent-ele internetului.



Florica Bud


Avānd şi păstrāndu-mi o structură copilărească, am căutat mereu iubirea ideală şi eroii fără pată. Dacă aş fi ştiut că peste ani voi fi īntrebată despre lecturile mele, atunci desigur aş fi luat lectura īn serios. Dar aşa, mereu ascunzāndu-mi cărţile de mama (care considera că doar femeile leneşe citesc) şi bunica mea care mă ruga să nu īmi stric ochii, fiindcă voi avea nevoie de ei ca să īnvăţ, am făcut ceea ce am ştiut mai bine. Nu īmi place să fiu īntrebată dacă mai citesc, mă simt ca şi cum aş fi īntrebată dacă... mă mai spăl. Īmpart eroinele de roman īn două mari grupe: nefericitele sărace şi nefericitele bogate. Pe cele sărace le subīmpart īn: nefericitele sărace născute aşa şi nefericitele bogat-sărace, care au ales, prin dezmoştenire, sărăcia lāngă bărbatul iubit. Cele bogate se subīmpart şi ele īn două categorii: nefericitele bogate, născute īn puf şi trăindu-şi viaţa lāngă un soţ bogat şi nefericitele bogate născute sărace, dar īmbogăţite de un bărbat. Dacă nefericitele sărace – care se vānd bogaţilor pentru a parveni, ca după un timp, plictisite, să aibă o aventură cu iubitul sărac părăsit – pot stārni compasiunea cititorului, nefericitele bogate spleen-ice, devenite adulterine sunt mai puţin agreate. Cele mai periculoase eroine pentru un cititor slab de īnger sunt cele bogate care īşi duc viaţa tot lāngă un bărbat bogat şi care, nesuportānd plictisul, ajung să păcătuiască, dar, vai, păcatul le face şi mai nefericite; păcatul īnfăptuit fie cu un sărac, fie cu unul putred de bogat, dezgustul fiind acelaşi. Cititorule, fereşte-te de această categorie care poate să zăpăcească mintea cea mai lucidă! Eroinele romanelor sunt mai mereu nefericite, cele fericite de altfel fiind plictisitoare, unele din cauza sărăciei, altele din cauza prea-multului huzur. Le voi aminti de-a valma: Anna Karenina, Madame Bovary, Nadina, Ana, Florica. Sunt eroine de roman care mi-au rămas īn minte din motive ciudate, chiar minore. Doamna Lang, regina leneşelor, vizavi de ceea ce afirma mama despre femeile care stau īntinse pe canapea cu cartea īn mānă, Adela mi-a devenit antipatică fiind o cochetă, Doamna T. strică atmosfera romantică, avānd mania igienei. Mi-a produs milă Estella din Marile Speranţe, dezgust, Didina din Groapa, simpatie, Jane Eyre. Eroinele care mi-au rămas īn minte sunt: Candance, Mildred, Roza, Francisca, Margareta, Batsheba, Ursula, Ecatherina, Nora, Maitreyi, Micaela, Ela, Scarlet O’Hara, Madelaine, Irene, Fleur, Doamna de la Mole (parcă ar fi o tānără din zilele noastre). Ca o mamă ideală īmi vine īn minte doamna Deleanu, māna tandră din raiul medelenilor. Nu am īntālnit femei complet fericite decāt īn cărţile de bucate. Acolo eroinele fiind chiar reţetele culinare sunt iubite aşa cum sunt, mult prea slabe sau mult prea grase, vegetariene sau carnasiere. Acre, iuţi, piperate sau dulci, ele sunt mereu purtate pe braţe de către bărbaţii topiţi īntr-un singur erou iubitor de plăceri culinare, Fomeo!



Emil Lungeanu


Mie, cazul Elodiei din Humuleşti, cu vestita cīntăreaţă de muzică populară coafată punk cu ciuful evantai, mi s-a părut o realizare de proporţii münchhauseniene. Ce mai impact acolo, ce tsunami stīrneşte la Antena Satelor dispariţia vedetei, de parcă ar fi declanşarea războiului troian! De pierderea sanitarului insectivor ce le apăra culturile de dăunători, pe localnici īi doare īn pălărie, vax, altceva īi scandaliza pe ei: cum că le-a fost şterpelit „ceasornicul” lor deşteptător (amplasat scenografic – colac peste pupăz㠖 taman īntr-un tei „care te adormea de mirosul floarei”) şi nu mai ştiau acum, fără sirena fabricii, cīnd să plece la muncă ! Sigur, īn realitate, pupezele nu cīntă decīt īn sezonul īmperecherii, cīntatul matinal zilnic fiind treaba cocoşilor (capabili cică să anticipeze zorii zilei – după un studiu al Universităţii din Nagoya – graţie propriului lor ceas biologic), dar pesemne că ăia erau toţi plecaţi īn Spania la cules de găini. Spectacol de zile mari al enormităţii şi al băşcăliei montat īn stil Rudolf Raspe, rīzi pīnă faci crampe. Nichita l-ar fi rezumat aici, probabil, cu drăgăstosul lui salut „Te pu-pu-pup īn..., bătrīne!”.



Olga Delia Mateescu


Kristin Lavransdatter! Trilogia lui Sigrid Undset cuprinde volumele Cununa, Stăpāna casei, Crucea, īn care drumul eroinei de la păcat, ispășire și moarte e un pretext pentru demonstrația că, indiferent de distanța īn timp, problemele fundamentale ale ființei spirituale rămān aceleași. Indiferent de progresul relațiilor interumane, indiferent de schimbarea unor paradigme (păcat, ispășire, de exemplu), forța unei personalități autentice a frumuseții feminine, la orice vārstă sau la orice īncercare a vieții, simțurilor sau a rațiunii, scoate eroina romanului din tiparele unei tipologii prestabilite.
Este imprevizibilă asemenea vieții, este puternică, pasională, abulică, māndră, consecventă, surprinzătoare, contradictorie. Un astfel de personaj duce īn spate o adevărată saga, cānd simplă, cānd complexă, dar perfect autentică. Un film n-ar putea avea forța acestui roman și, deși o minunată actriță, Liv Ullmann, a jucat īn 1995 acest destin, eu rămān la filmul creat pe loc de mintea mea atunci cānd citesc cum frigul și căldura creează polifonic un spațiu uman.



Simona-Grazia Dima


Deşi femeia a fost preţuită, generic vorbind, pentru multele ei calităţi relaţionale, gāndul meu se īndreaptă acum īnspre un personaj feminin de altă factură, mai puţin cunoscut şi citat, dar nu lipsit de merit, din literatura romān㠖 Ana Stavri. Este o creaţie a romancierei Henriette Yvonne Stahl (un alter ego al său, de fapt) şi se evidenţiază mai mult prin căutarea de sine decāt prin īnvestirea īn raporturi omeneşti, fără ca acestea din urmă să lipsească, ba dimpotrivă: Ana Stavri este minunata prietenă din Īntre zi şi noapte, gata să ierte totul şi dăruind zile de viaţă prin strădaniile ei demăsurate, totalmente neconvenţionale, este iubita umilă şi supusă, pānă la pierderea de sine, din Pontiful, tānăra neobosită īn a pune īntrebări incomode şi a căuta răspunsuri prin forţele proprii din Calea robilor, discipola onestă din Martorul eternităţii, martora afectuoasă a destinelor celorlalţi din Drum de foc. Urmărindu-i vulnerabilitatea, caracterul impresionabil, tragismul dependenţei de dragostea afectivă şi fizică, din Pontiful, autodistructivitatea adusă de propria bunătate şi īngăduinţă, īi simţim prezenţa ca pe un freamăt aducător de prospeţime şi autenticitate. Nimic nu o deturnează totuşi de la propriul destin, nu-i diminuează perseverenţa pe calea spinoasă a aflării marilor adevăruri, oricāt de ingrată ar fi poziţia ei īn lume şi chiar dacă se īnfăţişează cititorului adesea confuză ori de-a dreptul ridicolă. Căderea ei, niciodată definitivă, o ajută să-şi aprofundeze, smerită, judecăţile despre oameni, să-şi limpezească ţelul, spre a se ridica īndată, mai puternică, mai demnă, mai decisă.
Admiraţia mea faţă de Ana Stavri a crescut īn timp, odată cu meditaţia asiduă pe marginea romanelor unde apare, depozitară a unor inestimabile taine. Nu-i pot uita cuvintele, care captează realităţi greu, aproape imposibil de redat, trăite īnsă cu certitudine: „Am simţit iarăşi īn mine acel vid absorbant, sacru. Am īnchis şi eu ochii. Nu mai existam decāt eu, īn mine īnsămi. Totul era arzător şi fără seamăn de calm. Eram cufundată īn īncredere şi īn aşteptare”.



Dan Stanca


Uite că nu m-am gāndit pānă acum care este personajul literar feminin cel mai īndrăgit de mine. Nici nu ştiu ce răspuns să dau. Mă gāndesc repede şi oscilez īntre Nastasia Filipovna, Alexandra din Despre eroi şi morminte şi, de ce nu?, doamna Bovary. Cred că īn această privinţă mulţi autori au cam acelaşi gust. Nu poţi tu, la rāndul tău autor, să te ataşezi de personaje şterse, voit şterse din motive estetice, dar tot şterse rămān. Ne atrage ce e spectaculos, provocator, personajul care exprimă o rebeliune, o frondă, o atitudine nonconformistă, personajele care ies din tipar. Dacă personajul este de gen feminin, cu atāt mai mult caracterul său rebel iese īn evidenţă. Dar un autor care creează asemenea personaje riscă enorm – uneori nu e conştient de aceasta –, deoarece distanţa dintre veridicitate şi fals este foarte mică. Poţi, altfel spus, să schiţezi un personaj cu toate datele care să-i asigure interesul cititorilor, dar poţi rata din cauza unor accente prost distribuite. Personajul atunci nu e credibil, īn loc să fie patetic e caraghios, cu alte cuvinte, am căzut īn falsitate de unde nu ne poate salva decāt propriul curaj de-a rade tot ceea ce am făcut pānă atunci. M-au atras, desigur, personajele-probleme fiindcă literatura spre care aspir nu este una descriptivă, „pe orizontală”, ci acea literatură care sondează, vorbă mare, abisurile. Personajele amintite creează probleme şi nu sunt comode. Dar, cum se spune, ceea ce ne place īn literatură nu ne place şi īn viaţă. Să ai, aşadar, chiar de-a face cu o Nastasia Filipovna nu deloc plăcut. Asta ca poantă pe post de mărţişor...



Mariana Gorczyca


Mi-a plăcut, din prima, Leontina.
Īn ciuda construcției programat postmoderne sau, poate, tocmai de aceea.
Doamne, ce puzzle colorat această fată-băiat. Leon&Tina. E la vārsta la care adolescenții care citesc se regăsesc; și adolescentele care fac un sport de echipă; și cei care au trăit īn comunism; și cei care au stat la internat. Īntr-un oraș S care e, de fapt, Sighișoara. La tot ce face, spune, se spune despre ea, antologică rămāne descrierea de la p. 155-156 (Pupa Russa, Editura Humanitas, 2004). Se ia de pe stradă de către autor un personaj bărbat care vede īn fața lui o tānără femeie. Se alege, ca discurs narativ, verbul la persoana a doua fiindcă Gheorghe Crăciun știe că nu-i la īndemāna oricui. Și se detaliază īmbrăcămintea, īncălțămintea, mersul, călcătura, īncheieturile, posturile, părțile anatomice, puzderia de stări trezite īn el. Iată doar cum īncepe o descriere antologică de personaj feminin: „Așa, īntālnind-o pe stradă, văzānd-o īnaintea ta la nici zece pași, īntr-o rochie de vară scurtă și largă, vaporoasă și roșie, descopereai īn mersul ei nervos, īn coapsele prelungi și īn pulpele zvelte, arămite de soare, o simultaneitate de mișcări aproape imposibil de descris, lăsāndu-te cu respirația tăiată. Tu erai un bărbat obosit, plictisit, care se īntorcea de la serviciu, și ea era o femeie cu mersul agil, de o indicibilă prospețime. Deveneai brusc atent, surescitat, grăbeai pasul...”. Citește tu mai departe...
(Mariana Gorczyca, născută pe 1 martie , carevasăzică, cānd la o adică vine vorba de mărțișoare, mă prind la pieptul Temei cu temei)



Liviu Ioan Stoiciu


Voi aborda altfel īntrebarea cu personajul favorit feminin, neavānd memorie. Pe la finalul anului 2014 am citit romanul Platforma de Michel Houellebecq (apărut īn Franța īn 2001, tradus īn Romānia īn 2003, cu o a doua ediție īn 2011) – m-a șocat un personaj feminin, Valérie, īndrăgostită cu disperare, „fericită”, care a dus libertinajul la ultimele consecințe, de-a dreptul aberante pentru un cititor clasic. Nu mă mira, franțuzoiacele din cărți īntrec orice imaginație īn arta sexului (și a lipsei de prejudecăți), fiind și mari amatoare de „turism sexual”, dar... Pe cāt citeam, pe atāt mă gāndeam la judecata autorului francez Michel Houellebecq, de o rară duritate īn tot ce scrie: ce-i va oferi el acestei Valérie suprasenzuale (probabil nimfomană) la final, „cum se va termina povestea”? Pentru mine, scriitorii bărbați sunt vinovați de punerea la zid a personajelor feminine, a femeilor frumoase imorale īn particular (singure sau măritate), expuse cu cruzime, mereu trimise īn iad. Așa cum mă cam așteptam, Michel Houellebecq o execută pe Valérie cu o rafală de mitralieră, pe plaj㠖 dinspre ocean (era pe o insulă a Thailandei), coborāt dintr-o barcă, un „terorist” musulman a tras (și a pus dinamită cu cuie, explodată īn rāndul turiștilor care se bucurau de viață, un adevărat măcel)... Slavă cerului, măcel dintr-un roman. Numai că... Aici voiam s

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul