Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

RE-CAPITULARE ȘI RE-CAPITALIZARE

        Ioan Groșan

Nu e ușor să scrii despre poezia lui Marian Drăghici. Mă aflu în situația celui căruia îi place o femeie frumoasă, aproape e topit după ea, dar nu știe cum s-o abordeze, de unde s-o „apuce”. Asta din mai multe motive. Primul ar fi acela că autorul știe perfect să-și închidă poarta biografică, după ce și-a întredeschis-o doar puțin, atâta cât să-ți incite curiozitatea. Dau un exemplu: în recent apărutul volum Lunetistul & cocoșul de tablă (ediția a II-a, Editura Tracus Arte) există poemul (cu o conotație ludică fină) Caracal Sighișoara mea. Te-ai aștepta la un soi de mărturisiri lirice despre spațiul natal, căci poetul e născut nu departe de celebra, la noi, așezare de câmpie. Aș! Poemul sare, absolut surprinzător, spre cu totul altceva: „Numiți-mă Ismael și basta,/ lăsați-mă să plec în sfârșit pe mare/ cu păhăruț cu tot/ și roza mentală în păhăruț,/ răsare luna din păhăruț/ nu Moby Dick ucigașa lui Ahab,/ numiți-mă așa/ (poftim banii, doamna Eleonora)/ și luați-vă mâinile de pe mine/ și de pe Sighișoara mea”. Se va spune că aceste sincope, aceste bruște tăieturi și sărituri spre un sens nou sunt tipice discursului postmodernist. Da și nu: da, fiindcă Marian Drăghici știe poezie, știe noutățile ei compoziționale și profită, cum e și normal, de ele; însă nu, deoarece autorul depășește tehnica postmodernistă, configurând un univers construit cu mare migală, de o coerență absolut recognoscibilă cu fiecare volum. Iar „binomul” emblematic al spațiului său este dat, după părerea mea, de teama de moarte și scrisul ca salvare a ființei. Se pot cita numeroase, memorabile versuri în sprijinul celor spuse mai sus, din toate cărțile lui Marian Drăghici. Iată: „poate că totuși există/ ceva mai real decât neantul domnule beckett/ iubirea unei femei ce nu mai este/ (moartea nu ne-a despărțit, nici uitarea)/ și de care deodată ți se face dor, la modul că/ ai pleca de pe pământ// ai pleca de pe pământ/ dar încă nu e timpul” (Ceva mai real decât neantul, din volumul Lumină, încet). Însă chiar actul scrisului, chiar poezia ca antidot al morții, sunt tratate cu un scepticism – cum să-i zic? – mazilescian, precum în splendidul poem Ukulele: „Încă din timpul vieții mele/ (n. 1953 – m. 2009)/ am decăzut scriind versuri/ la Lima într-un bar./ Lima toată este un bar./ Lumea, ca să zic așa,/ e Lima.// Nu mă ajutau la nimic versurile./ Nici să port cât mai discret în mine/ mormântul femeii,/ nici să-mi leg mai zdravăn/ șireturile la bocanci/ seara, când ieșeam în Lima/ la un bar./ Semn că poezia,/ cu sau fără majusculă,/ este altceva/ și mai ales/ altundeva./ Nu în versuri./ Nici măcar într-o carte de versuri,/ cum pretinde aici la Lima/ lumea din bar.// Și totuși alte munci,/ într-adevăr serioase,/ nu am făcut”.
Există câteva cuvinte-cheie în poezia lui Marian Drăghici, cuvinte-laitmotiv, ce revin cu obstinație în discursul său, ca un soi de memento al unei existențe dramatice, mereu la limită: păhăruțul, lunetistul, cocoșul de tablă, negresa. Și cred că nu întâmplător ele reapar în absolut tulburătorul poem, dedicat lui Nino Stratan, de la sfârșitul antologiei, Caii de la biclă sau re-capitularea, poem care ar merita citat în întregime. De fapt, cartea de față, precum orice antologie, este o re-capitulare, adică un, poate, final de etapă și un nou început.
Și, ca să mă joc și eu puțin cu cuvintele, ediția a II-a de la Lunetistul & cocoșul de tablă este și o re-capitalizare. Re-capitalizarea unui mare poet.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul