Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Dinu Lipatti: muzica, mărturisirea prezentului

        Costin Tuchilă

În 19 martie 2017 s-au împlinit 100 de ani de la nașterea lui Dinu Lipatti (19 martie 1917, București), unul dintre cei mai mari pianiști ai lumii, în ciuda unei vieți nedrept de scurte (a murit în 2 decembrie 1950, la Geneva), deopotrivă remarcabil compozitor și pedagog. Cei 18 ani de carieră concertistică, începută în 1933, când a interpretat Concertul în Mi bemol major de Liszt, acompaniat de Orchestra Filarmonicii din București, dirijată de Alfred Alessandrescu, pot fi considerați fără exagerare o adevărată epocă în arta interpretării pianistice. Elev, în copilărie, al lui Mihail Jora, apoi, abia intrat în vârsta adolescenței, studentul Floricăi Musicescu la Academia de Muzică și Artă Dramatică din București, al lui Paul Dukas (la clasa de compoziție de la Școala Normală de Muzică) și al Nadiei Boulanger la Paris, Dinu Lipatti rămâne cu siguranță un exponent de geniu al școlii muzicale românești, fără a exagera dintr-un fals patriotism. Muzicologul Grigore Bărgăuanu, coautor împreună cu Dragoș Tănăsescu al monografiei Dinu Lipatti (București, Editura Muzicală, 1971), are perfectă dreptate afirmând: „Elogiile excepționale pe care le primea adolescentul Lipatti reprezentau, însă, în același timp, un elogiu adus pedagogiei muzicale românești, după ce, pe plan componistic și interpretativ, România se remarcase deja cu artiști de prestigiu, în frunte cu George Enescu [nașul de botez al lui Dinu Lipatti, n.n.]. Fără a diminua importanța influențelor profunde căpătate de el în contactul cu marile personalități artistice franceze și occidentale, în general, putem afirma că baza meșteșugului său, atât pianistic, cât și componistic, era rezultatul școlii românești”.
Câteva dintre opiniile sale despre muzică și arta interpretativă sunt elocvente pentru concepția generală a lui Dinu Lipatti despre fenomenul muzical: „Adevărata și singura noastră religie, unicul nostru punct de sprijin, de nezdruncinat, este textul scris. Nu trebuie niciodată să facem vreo greșeală față de acest text, ca și cum am vrea să răspundem clipă de clipă de faptul nostru pe acest tărâm, în fața unor juzi neînduplecați. [...] textul scris trebuie să-l studiem, să-l asimilăm, să-l confruntăm cu mai multe ediții pentru ca în cele din urmă să fie pusă în lumină acea imagine care să corespundă cu cea mai mare fidelitate gândirii inițiale a creatorului” – Cf. Barbu Brezianu, Șase ani de la moartea lui Dinu Lipatti, în Muzica, nr. 12/1956, p. 19.
Acest crez, formulat într-o scrisoare, nu înseamnă însă că fidelitatea față de partitură, deslușirea exactă a particularităților ei, uneori ascunse la o privire superficială, trebuie înțeleasă ca o cercetare aplecată asupra operei cu „ochii morților”, doar pentru simpla reconstituire documentară; dimpotrivă, faptul muzical are exact specificul contrar, acela de a rămâne viu, transgresând cadrul formal al epocii. O spune cu limpezime, o spune chiar plastic („Nu cercetați niciodată o operă cu ochii morților sau ai trecutului, s-ar putea să nu vă alegeți decât cu craniul lui Yorick”) Dinu Lipatti, făcând aprecieri semnificative, care pot fi demonstrate oricând tehnic-muzical, referitoare la amprenta istorică pe care ar avea-o marea muzică, lucru cât se poate de fals: „[...] adevărata și marea muzică își depășește timpul; ba mai mult, ea n-a corespuns niciodată cadrului, formelor și regulilor în vigoare în momentul nașterii sale. Bach cere orga electrică cu nenumăratele ei mijloace pentru piesele sale de orgă, Mozart cere pianul și se depărtează în mod hotărât de clavecin, Beethoven cere imperios pianul nostru modern căruia Chopin, avându-l deja, a fost primul care i-a dat culoare, iar Debussy merge mai departe, lăsând să se întrezărească prin Preludiile sale, undele Martenot.Deci, a voi să restitui muzicii cadrul său de epocă înseamnă a voi să îmbraci un adult în haine de adolescent. Acest lucru ar putea să aibă un oarecare farmec dacă ar fi vorba de reconstituire, dar nu poate și nu trebuie să intereseze decât pe amatorii de frunze moarte sau pe colecționarii de pipe vechi”.
Dinu Lipatti își amintea de uimirea și neînțelegerea pe care le provocase interpretând la un important festival european Concertul în re minor de Mozart cu cadența compusă de Beethoven: „Trebuie însă să vă spun că, afară de câteva minți mai luminate, nimeni n-a înțeles mare lucru din această alianță [Mozart, Beethoven, n.n.], ba încă toată lumea m-a acuzat că eu am scris această dezagreabilă și anacronică cadență. Ce dreptate avea Stravinski când spunea că «muzica este prezentul»! Muzica trebuie să trăiască sub degetele noastre, sub ochii noștri, în inima și mintea noastră cu tot ceea ce noi cei în viață putem să-i aducem ca ofrandă. [...] Nu cercetați niciodată o operă cu ochii morților sau ai trecutului, s-ar putea să nu vă alegeți decât cu craniul lui Yorick. Casella spunea pe drept cuvânt că nu trebuie să ne mulțumim să respectăm capodoperele, ci să le iubim”.
Într-adevăr, poate mai mult decât celelalte arte, muzica mărturisește prezentul. Dinu Lipatti a aplicat în întreaga sa carieră acest principiu al muzicii ca fapt în permanență viu, prezent, care neagă viziunea clasificată (de multe ori greșit), arhivistică. Amintiți-vă un singur exemplu, coralul de Bach cu care Dinu Lipatti își încheia de obicei recitalurile (l-a cântat, cu ultimele puteri, și la ultimul său recital, la Festivalul de la Besançon, în 16 septembrie 1950). Se observă, apropo de epoci și stiluri, că acest coral în Sol major, Jesus bleibet meine Freude, din Cantata BWV 147, aranjament pentru pian de Myra Hess, sună, ca stil, aproape romantic (mai ales contramelodia) și nu va lăsa niciodată impresia unei muzici vechi, prea datate, pentru a nu se adresa sensibilității în înțeles universal, depășind spațiu și timp.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul