Mamei mele, Liuba

Reînnoieşte crengile venicului,

mamă, legile Constituţiei se rescriu pe chirpici,

cu degetele Ecaterinei dezmoştenite de toţi mugurii de salaneţ.

Libertatea îşi cere plămânii curaţi

pentru aerul din adâncul căciulilor de astrahan,

din adâncul ochilor la care mă închin.

Ghinda s-a spart de fruntea unei memorii de călău.

Stăpânii polei mâncau dimineaţa miez de ghindă, eventual, fiert cu porumb

sau prăjit în piele de somn sau copt în foaia certificatului meu de naştere.

Ochii de astrahan au strâns ghinda

şi în testament au lăsat crengile de stejar

pentru venicul aspru

cu care tu, mamă, ştii atât de bine să-mi aminteşti

că plămânii mei sunt catarge de nave eşuate

în aşteptarea nemaivenitelor furtuni.

Când numele de starover începe să se strige singur

tu laşi venicul să plonjeze pe spate ca un şoim fără tată,

îmi îngrijeşti omoplaţii ca pe două nedespărţite gorgane

în care memoriile strigă, pe rând „Filat, Cuzma, Alexei, Stipan, Iusei, Iftei

veniţi, se răceşte cnâşul“

şi te miri:

de la şira spinării mele se desprinde ultima lotcă.

Venic – mănunchi de crengi de stejar, folosit în băile ruseşti pentru masaj

Salaneţ – plantă cu seva sărată, specifică pământurilor aride

Cnâş – turtă, cu mărar şi ceapă, prăjită în untură

Pole – stepă

Nalba albă Ulia

Regină Berenice a tuturor ochilor de cizme scâlciate
îl aşteptai pe Stipan cu perdele mici la butcă
fără să-ţi tai cosa, oferind-o zeilor, pentru ca lotca

să-l poarte la dig
părul tău lung, Berenice de pe malul drept,
devenea bici pentru saurani
apoi lega pâciocul de stuf
iar noaptea încingea rubaşca cu solzi de sturion

Ulia, cu pleoapele uitate la gardurile poeziei tale alexandrine
tu nu ţi-ai dat cosa zeilor
ai adus doar fazanii la poartă cu un cântec paralizat pe balalaică.
Toată viaţa ai chemat fazanii la poartă să le prinzi de ceafă perdele mici
mâine vei muri, eu te voi şti stăpână şi frumoasă
o să merg în urma alaiului plângând într-un limbaj ermetic de lişiţă
şi, promit, îţi voi desena pe cruce un şanţ
în care te va uita împăcată vechea balalaică, din butca voastră, din mâinile lui trăite, întinse acum pe altă masă, lângă alte degete, pe alte perne mirosind a naftalină.

Marea şi marea ţi-au smuls perdelele din butca de mireasă
eu voi vorbi pe Kiseleff despre nalbe şi pecică
şi asfaltul îţi va naşte copiii, idilele, dunele.
Nisipul să te aibă pe veci amintită, regină cu cosă de prins sauranii.

Ulia, vei muri haziaică şi frumoasă
dinspre stepă vin, în sfârşit, seminţele de năgară cu adevărata ta inimă
o aştepţi cum aşteaptă periprăvenii pâinea la pasager
alungată demult, se reîntoarce, în sfârşit,
se reîntoarce să-ţi mai bată o dată în pereţii din butcă laolaltă cu şarpele de casă.

Butcă – casă mică, având două camere
Haziaică – stăpâna casei
Pâcioc – mănunchi (de stuf, papură etc)
Sauran – cal din rasa cailor sălbatici, bălan, cu coama şi coada negre

Nalba albă Elmen

Elmen, pielea mea neagră ca o insomnie,
aş fi vrut s-o ai costum de nuntă.
Te-au învelit într-un sac de rafie cu toate cadânele înecate în Bosfor.
Acum mă strecor, eu, o Anişorcă pieptănată, între oasele tale,
te invelesc ca pe un sugar, mort şi fotografiat.
Sunt mama care te va naşte la nesfârşit, Elmen.

Respir adânc într-un colţ al şoldului tău drept,
sângele cu catedrale bombardate se varsă în cizme,
sângele avatarului cu un nume care ascunde.

Ca să fiu biserică, aţi murit voi, copiii mei de sub nisipuri.
La trecătorii peste morminte sau pieptul meu cu rădăcini de iasomie,
voi mârâi de pe marginea drumului ca un cinic.

Notă :
Elmen. Sub o cruce albastră, din lemn, la mijlocul cimitirului din Periprava.

Vaporul alb

Parâmele vaporului alb s-au legat de ponton
când îmi aranjam unduirile neutre într-un osuar cu fereastră
pe vreme de uitare, de gară pustie
în timp ce ancora se înfigea adânc
în glezna unor maluri neiniţiate în sfârşituri.
Când a sunat ceasul am vărsat valurile din osuar în Dunăre
din minutare se scurgea terebentina
am pândit călătorii să coboare,
gol fiind de tot ce s-ar deteriora
îi puteam vorbi în majuscule
cu picioarele sprijinite de turlele bisericii.
Stăteam unul lângă celălalt ca bunicii mei
aşteptând să le tai unghiile.

Vaporul alb nu acostează la pontonul albastru
decât sub constelaţia Scaunul-lui-Dumnezeu
când şamanii şi inchizitorii stau umăr în umăr,
cu capetele sprijinite de acelaşi spătar.

Milesianul doarme pe lijancă

Thales stă pe lijanca pe care a murit bunicul tău, Tutov
masează pielea copilului cu ulei de cătină
iar cu degetul în albie îţi spune „Ninucika, apa e totul“,
tu ştii, apa e mâna dreaptă, apa e oracolul, apa e rugăciunea de seară
pe care o învăţăm de mici, de mici ne învaţă preoţii cu odăjdiile ude,
şi îmbrăţişând milesianul îi spui : „Adu-mi biberonul cu lapte pentru copil şi nu mai sta cu picioarele goale pe ciment!“

Ninucika, tu îi pui ciorapi de lână, cimentul e rece, el te îmbracă
în cămaşa de noapte, îţi pune şalul pe umeri şi nemurirea în picioare
între timp, privirea îţi cade pe cei doi sâni ai lui cu zmeură
din care mâncăm până ne devin buzele cotoare de Biblie.
Cu ochi de flamingo te vede, tu, apă râzând cu copil şi gât lung
Te vede te vede te vede şi te bea
dar nu de tot, lasă un strop să i se scurgă printre buze
în paharul pe care-l poartă pe umeri
mai lasă un strop
copilul nu mai plânge când simte miros de mamă.

Glosar
lijancă – pat din chirpici

Feldmareşalul cu papagal bengalez pe umăr

Să vină
feldmareşalul purtând pe umăr papagalul bengalez
care a învăţat îndemnul la luptă.
Eu am pierdut pe front cel puţin zece cai
şi am avut mereu doza de otravă onorabilă
pentru cazul în care, rănit mortal,
puteam fi luat prizonier.
Am ţinut-o cu grijă în buzunarul vestonului
ca într-un sicriu din nuc caucazian.
Să vină, să vină
raportul este la cazarmă, picioarele în tranşee,
inima scârţâind la unison cu anvergura navelor de luptă
dintr-un hangar uriaş.
Acum îmi antrenez rictusul de clovn, clovnul regimentului de gardă.
Prelegerea mea va fi cât o copită de pursânge
scrisă pe stofa veche
a pantalonilor răsuciţi ca o scrisoare de sănătate.

Sabia încrustată cu ochi de cerb
am aşezat-o în locul braţului pe care adormea prima iubire
retezată ca un dud pentru toate sicriele ieftine.
De singurătate, am studiat mângâierile dansatorilor de paso doble
palmele de jder sunt o savuroasă perfidie
din care se va bea siropul de cireşe fermentat
pe care vor fi sărutate chipurile urâte, îmbătrânite.
La poartă e cvadriga triumfală cu care eu, cavaleristul
cu cel puţin zece cai morţi pe front
voi aduce feldmareşalul cu papagal bengalez pe umăr.

Cam atât despre temple

De ce-mi deschid palmele gurilor mute?
Ce fiu mi-a fost ucis
să cânt acum la mandolină ca doamna Gallen
a lui Krleza
cântând la pian după ce i-a rupt coardele?

Femei gravide, femei gravide, femei gravide.
Boabe de strugure pârguite, pe masa mea cu pâine uscată.
Vinul roşu se iubeşte nebun cu pâinea uscată.
Ochiul meu stâng se înţelege cu ochiul meu drept ca locuitorii din Buthan.
Şi cam atât despre fericire.

Fie voia ta, fie mâna ta, fie macadamul.
Am căzut în genunchi pentru că pietrele nu aveau adăpost.
Mă voi ridica în picioare cu rotulele temple.
Şi cam atât despre Dumnezeu.

Nu mi-am pus mâinile la spate de singurătate.
Aşa încep dansurile exotice.
Mâinele se desfac de la spate, se aduc în faţă, se mângâie, se pun pe umeri, se întorc la spate.
Şi cam atât despre „Dance me to the end of love“.