Tonul incisiv-pamfletar domină versurile din recentul volum al lui Nicolae Coande, al cincilea din bibliografia autorului cra­iovean. Poetul se războieşte aici cu multă lume şi cu multe situaţii pe care le socoate intolerabile. Astfel, el incriminează „strigătele gregarilor din hala de peşte“, „mintea greoaie a celor ce se-nvelesc în steagul propriei infecţii“, „geometria proştilor ante portas“, dar trimite deopotrivă săgeţi otrăvite şi la adresa celor lipsiţi de umor, la adresa pedanţilor, a falşilor moralişti sau a celor ce cred că „viaţa e un srl“. Unele nume din cele vehiculate în volum aparţin unor persoane reale, altele, sub umbrela unor uşoare deghizări onomastice, nu sunt nici ele prea greu de descifrat pentru cineva care cunoaşte mediul scriitoricesc şi cultural la care se referă autorul. Pe de altă parte, nu scapă invectivei nici politica europeană („sarcozysmul“), şi nici cea încropită pe malurile Dâmboviţei, „unde se înţeleg atât de bine roşul psd-ist cu galbenul pnl-ist“. De la situaţii cu iz mai general se trece uneori şi la mici portrete caricaturale, cum e cel al unui „ontocrator“ literar care „creşte crini din ghindă“ (care scrie, cu alte cuvinte, fără a avea priză la literatură) ori portretul unui „paleo-tânăr sol“ din ţara lui Hamlet, pe cât de plin de morgă, pe atât de lipsit de substanţă.

Disputa poetului cu lumea („Eu nu sunt lumea. Îmi văd de ale mele/ inutil precum elicea norilor care nu ştiu că plouă/ peste lume“) e o confruntare de ordin moral, care se revarsă însă, în acelaşi timp, cum şi era de aşteptat, şi asupra câmpului estetic. Miza devine repede şi firesc modul cum e concepută şi cum e scrisă literatura. Din acest punct de vedere, Nicolae Coande înbrăţişează fără echivoc, în viaţă ca şi în poezie, ipostaza intransigenţei, veştejind jumătăţile de măsură, compromisurile şi alambicările, „literatura cu solzi pe ochi“, ipocrizia atitudinii şi, mai cu seamă, lipsa de vitalitate a expresiei poetice actuale: „Atât de inteligenţi şi atât de laşi/ râd pe înfundate sau în hohote/ de epocă/ cu ironie şi stil de ce nu/ tocmai acum când poezia/ e mai uscată decât bradul de Crăciun/ de anul trecut“ (Pe înfundate). Într-un soi de haiducism estetic, împotriva acestei „poezii uscate“, Nicolae Coande propune o „literatură reală“, care ar redefini „ce înseamnă comunul“, o literatură care s-ar ocupa astfel mai puţin de „configuraţia filosofică a lumii“, insistând însă, cu mult mai mult, pe lucrurile simple sau chiar pe cele umile care o compun („carnea ei neagră sufletul întins ca o piele de câine la soare“). Polemica se extinde şi la alte aspecte. Astfel, deşi în ochii altora meseria de scriitor poate să apară ca o îndeletnicire dispreţuită (o „meserie de dobitoc“), poetul preferă „arestul literaturii“, aşadar, înrobirea pe care aceasta o impune asupra celui care o exercită cu credinţă (literatura este precum o „apă care bea apă“), scrisul care îşi dezvoltă propriile lui exigenţe („scriu sub un ochi de trei ori mai mare/ decât ceasul care anunţă epilepsia oficială“).

Nicolae Coande îşi compune cu vădită plăcere portretul unui om liber, nefalsificat şi nesofisticat, croit dintr-o bucată, cu vederi cam anarhiste uneori, dar dispus să rişte totul într-o izolare mândră, orgolioasă, care se hrăneşte din esenţele vieţii şi sacrificiu de sine. Comparaţia, în ce priveşte relaţia existenţială, cu verticalitatea lumânării consumându-se în sine e aceea care îi vine pe buze: „Nu vreau lumina altora care pute. Nu-mi/ trebuie lucşii unui stadion de piş -lire/ femei plătite să reverse căldură/ mi-e de ajuns o lumânare scursă-n sine/ o bucată de om/ toată încă din aer şi nervi“ (La jumătate). În spiritul locului, Nicolae Coande face din urbea Băniei („marile cururi din infernul vesel craiova“, „penibilaol­tenia – femeia celor bătrâni“) una din ţintele predilecte ale umorilor sale pamfletare. Aici, printre „blocuri comuniste“, printre „mici istorii târfe locale“ şi alte împrejurări care îl îngreţoşează, poetul se simte vieţuind ca într-un somn din care nu se mai poate trezi sau ca în mijlocul unei iluzii, „mai groasă decât praful de pe geamul din bucătărie“. În poeme scurte, cu imagini şocante, care apelează uneori la resursele trivialităţii ori la cele oferite de limbajul străzii, discursul poetic se sprijină îndeobşte pe convingerea că „frumuseţea contemporană“ nu poate ocoli nici urâţenia, nici insulta. În poemul titular al volumului, mărturia poetului despre o situaţia falimentară din viaţa sa e încredinţată unui câine: „Într-o seară atât de îngândurat fui/ vânt tutun şi alcool se anunţa la meteo/ că i-am spus câinelui care se uita stăruitor/ la mine/ îmi pare rău bătrâne n-am/ nici un ban/ o muscă se plimba decentă pe tavan/ mobila în bucătărie căsca plictisită/ a continuat să dea din coadă/ ca şi când nu m-ar fi auzit/ dar mi s-a părut că m-a privit/ cu un anumit înţeles“.

Este o scenă elocventă pentru singurătatea asumată a pamfletarului care, în alt poem, se descrie pe sine ca fiind „un poet/ încă în viaţă/ fără o anume filosofie/ în absenţa aurei/ în faţa unei sticle de vin/ acum goală -/ ăsta să fie/ Necazul cel mare“.

Născută în Del­tă, la Peri­pra­va („vin caii cu oasele deţinuţilor“), Cătălina Cadinoiu debutează cu versuri puternice, substanţiale şi inedite, atât prin forţa imaginilor, cât şi prin vitalitatea discursului. Autobiografică pe largi porţiuni, patetic-subiectivă, poezia autoarei nu-şi pro­pune să reconstituie un univers pierdut şi îndepărtat în timp, nici să cucerească prin pitorescul ori culoarea locală, ci să înlesnească o mai profundă cunoaştere de sine. Poezia, aşa cum afirmă poeta din Deltă, ar constitui, în acest caz, „singurul armistiţiu posibil“ între lumea copilăriei şi lumea prezentă (a adultului vieţuind într-un cartier popular bucureştean), între o lume cu legile, orarul şi constrângerile ei proprii şi o lume (totuşi) a libertăţii citadine, care beneficiază în plus nu numai de schimbarea de decor, dar şi de acumularea cronologică deschizătoare de noi perspective. Versurile din volum combină subtil, cel mai adesea, cele două universuri, atât prin dialog, prin întrepătrundere şi juxtapunere, cât şi prin contrast. În acest sens, piesa de rezistenţă a cărţii ar fi reprezentată de poemul Deţinuţii merg pe vârful degetelor: „Mamă, stai acolo, nu veni, stai acolo/ şi vezi gâştele cum deoache balta/ lebedele cum scrijelesc cu ciocul de lemn/ în gardul apei hieroglife/ stai acolo, aici cerul este prea departe de om,/ cerul de-aici nu este înalt cât viţa de vie/ din bolta noastră/ stai acolo, îmblânzeşte pădurile fără bici,/ şi apelor spune-le să m-aştepte fără armonică/ sau preoţi la ponton/ căci oricum voi veni.// Cheamă apele şi mistreţii în aşteptarea mea/ cât prăjeşti peştele/ pe spinarea încinsă a calului înhămat la şaretă/ aşa cum mi-am chemat eu prietenii din copilărie/ atunci când ai născut-o pe sora mea.// Dar, mamă, stai acolo, nu veni ! Aici cerul este/ prea departe de om/ la noi, acolo,/ cerul doarme în poala ta, cormoranii îţi torc/ pe genunchi/ acolo îngeri, străbuni, constelaţii, Atlantide/ dorm în poala ta, ceasul îţi toarce pe genunchi/ aici cerul nu-l poţi prinde de plete, să-i tragi o palmă/ când tună prea tare trezind puii de rândunică/ din grajd./ Aici deţinuţii merg pe vârful degetelor, şi noi,/ restul, în genunchi deşi nu sunt altare/ la tot pasul pe stradă“.

Cum se poate remarca, poeta aduce cu sine o lume vitală, crudă şi sălbatică adeseori, o lume în care se petrec câteodată întâmplări teribile, dar în care, în esenţă, se suferă şi se moare. Cătălina Cadinoiu posedă nerv şi temperament, plinătate a trăirilor şi sensibilitate faţă de peisaj, pe care îl percepe în senzaţii tari, viscerale („cum îmi plăcea în copilărie/ să-mi adâncesc mâna în gura de pelican/ căutând epavele şi peştii“), dar şi în tuşe hieratice: „Sub acoperiş de stuf mă închin când beau apă,/ cruşca devine pieptul meu sub răstignire/ în timp ce încurc versuri din Crez/ cu onomatopee de chemat lebede la poartă“. Poezia memoriei e admirabilă prin detaliu, prin relief, prin varietate. Astfel, copilăria înseamnă aici salamandre care „dorm în gălbenuş de vrabie“, „gulagul de stufuri“, liliacul care înfloreşte în octombrie, „fericirea de copil cu gâştele“,“bălţile care-şi închid în amurg pleoapele de stuf“, apusurile de soare cu gingii de sugar sau răsăriturile ca nişte roze, „vidmele bălţii“, epitafele din cimitir, străzile noroioase cu şanţuri de mentă, obiceiul mersului din casă-n casă cu pasivalca.

Într-o poezie de adresare, de dialog, în care limbajele se întrepătrund sau în care se contopesc, după modelul eliotian, frânturi de conversaţie vulgară, colţuroasă, e evocată totodată o umanitate dostoievskiană, naturalistă, a celor „umiliţi şi obidiţi“. Privirea poetei se îndreaptă cu compasiune, precum o revărsare de suflet („Deschide-mă la suflet şi ia tot mărunţişul de-acolo“), spre copii şi bătrâni („bătrânul de la metrou“), spre cerşetori şi nevoiaşi, spre cei singuri, suferinzi sau bolnavi, spre cei săraci cu duhul sau căzuţi în patima alcoolului. Anişorca îşi spală copii în „urme de cai“, Lenţa doarme de băutură în mijlocul drumului, Nina, mama gemenilor blonzi, umblă desculţă („Mă înţeleg în picioarele tale desculţe mai bine ca într-o autobiografie“), Lili, care „s-a săturat de cearcăne“, spune că pleacă în Italia, Maria, mama unui copil bolnav incurabil de inimă, se tăvăleşte beată în noroi, Ulia nu mai iese la poartă, gătită, să aştepte pescarii, pentru că, atunci „când nu mai aştepţi să fii iubit devii absolut normal“. În poemele Cătălinei Cădănoiu pulsează sângele, sevele, alcoolul, patimile. Într-un debut cu totul original, poeta se înfăţişează pe sine în ipostazele plinătăţii: „Sunt plină de scoici, sunt plină de pietre/ sunt plină de glezne, sunt plină de sare/ cu toate astea sunt singurul val ce ajunge la mal/ dar/ nu se mai întoarce niciodată înapoi în mare“.