Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
Numărul 5 - 6 / 2010
Numărul 4 / 2010
Numărul 3 / 2010
Numărul 1 - 2 / 2010
Numărul 45 - 46 / 2009
Numărul 44 / 2009
Numărul 43 / 2009
Numărul 42 / 2009
Numărul 41 / 2009
Numărul 39 - 40 / 2009
Numărul 38 / 2009
Numărul 37 / 2009
Numărul 36 / 2009
Numărul 34 - 35 / 2009
Numarul 33 / 2009
Numărul 32 / 2009
Numărul 31 / 2009
Numărul 29 - 30 / 2009
Numărul 28 / 2009
Numarul 27 / 2009
Numarul 26 / 2009
Numărul 24 - 25 / 2009
Numărul 23 / 2009
Numărul 22 / 2009
Numărul 21 / 2009
Numarul 19 / 2009
Numarul 18 / 2009
Numarul 17 / 2009
Numarul 16 / 2009
Numarul 15 / 2009
Numarul 14 / 2009
Numarul 13 / 2009
Numarul 12 / 2009
Numarul 10 -11 / 2009
Numarul 9 / 2009
Numarul 8 / 2009
Numarul 7 / 2009
Numarul 6 / 2009
Numărul 5 / 2009
Numarul 4 / 2009
Numarul 3 / 2009
Numarul 2 / 2009
Numarul 1 / 2009
Numarul 42 / 2008
Numarul 40 - 41 / 2008
Numarul 38 - 39 / 2008
Numarul 37 / 2008
Numarul 36 / 2008
Numarul 35 / 2008
Numarul 34 / 2008
Numarul 33 / 2008
Numarul 32 / 2008
Numarul 31 / 2008
Numarul 30 / 2008
Numarul 29 / 2008
Numarul 27 - 28 / 2008
Numarul 25 - 26 / 2008
Numarul 23 - 24 / 2008
Numarul 22 / 2008
Numarul 21 / 2008
Numarul 20 / 2008
Numarul 19 / 2008
Numarul 18 / 2008
Numarul 17 / 2008
Numarul 16 / 2008
Numarul 14 - 15 / 2008
Numarul 13 / 2008
Numarul 12 / 2008
Numarul 11 / 2008
Numarul 10 / 2008
Numarul 9 / 2008
Numarul 8 / 2008
Numarul 7 / 2008
Numarul 6 / 2008
Numarul 5 / 2008
Numarul 4 / 2008
Numarul 3 / 2008
Numarul 2 / 2008
Numarul 1 / 2008


Premii

   
Cautare dupa nume autor

O disperare relaxată

        Felix Nicolau


Pentru cei 19 ani ai săi, Aida Hancer scrie foarte bine. Nu numai că are talent, dar e şi infuzată de tot ce e nou în poezia românească. Scriind în cunoştinţă de cauză, modelul ei este scriitura lui Claudiu Komartin: alegorii, simboluri, chiar metafore dispuse pe o partitură care înstrunează universul într-o cheie joasă, gravă.


Aida a răbufnit cu două cărţi în 2008: Amadiada, la Princepsedit, Iaşi, şi Eva nimănui, editura Vinea. Mâna şi-o făcuse anterior, timp de câţiva ani, pe site-ul agonia. În prefaţa la volumul ieşean, Daniel Corbu o consideră o neoexpresionistă marcată de „angoasa cotidiană“. Cred că este mai curând o anticipare, o previziune, decât o realitate. E drept că se poate identifica o înrudire cu poezia unor Dan Coman, Ruxandra Novac, Gelu Vlaşin ş.a.m.d., însă temperatura angoasei este mai temperată la Aida Hancer. Chestie de temperament mai cu seamă. În pofida figurilor de stil ce urmăresc să creeze o atmosferă apăsătoare, apocaliptică chiar, persistă o impresie de seninătate, de relaxare. Sunt mai curând problematizări codate într-un limbaj abstract, decât depresii sau revolte. Perspectiva este enormă, modernistă: „scrisul meu creşte din locul gol dintre Dumnezeu şi om/schimb de glicemie“ (ecosistem). Un iz de poezie şaizecistă este menţinut datorită metaforelor parabolice: „caută în toată lumea asta un ou pe măsura ta/înghite-l lasă-l să treacă prin plămâni/să ademenească şi câinii pe care îi ţii în suflet“ (in vitro). O realitate gloomy, posomorâtă, fără să devină gotică însă. Mai degrabă o senzaţie de regret asemenătoare celei din Paşii profetului al lui Blaga: „şi mai departe de oraş n-ai nici unde plânge/acolo e paştele acolo îţi coşi buzunarele în cruce/stai tu în aceeaşi moarte ca noi ca să fie bine“ (o naştere înăuntru).


Scriind parcă dintr-o epocă post-atomică, poeta înregistrează o realitate sărăcită, pe care simte nevoia s-o „traducă“ într-un limbaj complicat: „luptători falimentaţi împrăştie mingi vorbitoare/pe tarabe sub ochii mei“ (toma). Eva­zionismul acesta bazat pe aluzie şi simbol bă­nuiesc că îşi are originea în credinţa că poezia trebuie să fie mai frumoasă decât lumea care a inspi­rat-o. Sau, dacă nu mai frumoasă, mai cu­tre­mu­rătoare cu siguranţă. O răsucire spre literaritate ca metodă de fasonare şi apoi de împodobire. Oarecum corespunde esteticii lui Călinescu, care vedea în poezie un ceremonial golit de substanţă intelectuală.


În Eva nimănui, volumul bucureştean, simbolistica religioasă face loc celei civile, in borghese. Jocuri şi meserii consacrate ca ritualuri: „există în palmă o tablă de şah/pe care-o aşezi/peste tot ce atingi/niciodată nu laşi urmele tale pe lucruri/ci urma unei întreceri“ (şahiadele). Aceeaşi fugă de individualizare în ambele volume. Chiar poemele scrise la persoana întâi singular se încăpăţânează să trateze despre teme măreţe. Cred că poetei minimalismul i se pare un păcat capital. Şi artele poetice sunt coafate înainte de a fi scoase pe uşă şi trimise în piaţa publică: „poezia mea e numai o acţiune de protest/un fals în acte publice/şi o sângerare de rege“. Ba se pomeneşte şi de „o gravă lipsă de respect/la adresa individualităţii“ (primul poem interzis). La fel, naturalul şi spontaneitatea sunt alungate în curtea din dos. Poezia e numai pentru musafirii îmbrăcaţi în haine de gală. Doamne fereşte să laşi cuvintele de capul lor! Unele versuri par compuse la patru mâini cu Olga Ştefan, o altă tânără poetă cu verbul negru: „aerul meu n-o să ocupe mult loc în tine/fiindcă e respirat până la capăt e res­pirat/şi comis cu viteză“ de asemenea, „aerul meu e desenat cu mâna“ (al doilea crez după mân­tuire).


Dincolo de tezisme, proteste vagi şi întristări juvenile, deloc erotice, rămân versuri surprinzătoare, care dau măsura talentului: „fiecare lucru e o exagerare picurată în celule“. Dublul debut glorios vesteşte o poetă care nu a găsit în Bucovina surse reale de disperare. Odată cu migrarea ei în Bucureşti, sunt curios încotro o vor împinge modele şi îmbulzeala printre artişti. Deocamdată ea scrie tot mai fin despre un univers de bibliotecă – şi o face cu pasiune!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul