Apare cu sprijinul financiar al |
|||||||||
|
Numărul 5 - 6 / 2010 Numărul 4 / 2010 Numărul 3 / 2010 Numărul 1 - 2 / 2010 Numărul 45 - 46 / 2009 Numărul 44 / 2009 Numărul 43 / 2009 Numărul 42 / 2009 Numărul 41 / 2009 Numărul 39 - 40 / 2009 Numărul 38 / 2009 Numărul 37 / 2009 Numărul 36 / 2009 Numărul 34 - 35 / 2009 Numarul 33 / 2009 Numărul 32 / 2009 Numărul 31 / 2009 Numărul 29 - 30 / 2009 Numărul 28 / 2009 Numarul 27 / 2009 Numarul 26 / 2009 Numărul 24 - 25 / 2009 Numărul 23 / 2009 Numărul 22 / 2009 Numărul 21 / 2009 Numarul 19 / 2009 Numarul 18 / 2009 Numarul 17 / 2009 Numarul 16 / 2009 Numarul 15 / 2009 Numarul 14 / 2009 Numarul 13 / 2009 Numarul 12 / 2009 Numarul 10 -11 / 2009 Numarul 9 / 2009 Numarul 8 / 2009 Numarul 7 / 2009 Numarul 6 / 2009 Numărul 5 / 2009 Numarul 4 / 2009 Numarul 3 / 2009 Numarul 2 / 2009 Numarul 1 / 2009 Numarul 42 / 2008 Numarul 40 - 41 / 2008 Numarul 38 - 39 / 2008 Numarul 37 / 2008 Numarul 36 / 2008 Numarul 35 / 2008 Numarul 34 / 2008 Numarul 33 / 2008 Numarul 32 / 2008 Numarul 31 / 2008 Numarul 30 / 2008 Numarul 29 / 2008 Numarul 27 - 28 / 2008 Numarul 25 - 26 / 2008 Numarul 23 - 24 / 2008 Numarul 22 / 2008 Numarul 21 / 2008 Numarul 20 / 2008 Numarul 19 / 2008 Numarul 18 / 2008 Numarul 17 / 2008 Numarul 16 / 2008 Numarul 14 - 15 / 2008 Numarul 13 / 2008 Numarul 12 / 2008 Numarul 11 / 2008 Numarul 10 / 2008 Numarul 9 / 2008 Numarul 8 / 2008 Numarul 7 / 2008 Numarul 6 / 2008 Numarul 5 / 2008 Numarul 4 / 2008 Numarul 3 / 2008 Numarul 2 / 2008 Numarul 1 / 2008
|
|||||||||
![]() |
Cautare dupa nume autor
O disperare relaxatăFelix NicolauPentru cei 19 ani ai săi, Aida Hancer scrie foarte bine. Nu numai că are talent, dar e şi infuzată de tot ce e nou în poezia românească. Scriind în cunoştinţă de cauză, modelul ei este scriitura lui Claudiu Komartin: alegorii, simboluri, chiar metafore dispuse pe o partitură care înstrunează universul într-o cheie joasă, gravă. Aida a răbufnit cu două cărţi în 2008: Amadiada, la Princepsedit, Iaşi, şi Eva nimănui, editura Vinea. Mâna şi-o făcuse anterior, timp de câţiva ani, pe site-ul agonia. În prefaţa la volumul ieşean, Daniel Corbu o consideră o neoexpresionistă marcată de „angoasa cotidiană“. Cred că este mai curând o anticipare, o previziune, decât o realitate. E drept că se poate identifica o înrudire cu poezia unor Dan Coman, Ruxandra Novac, Gelu Vlaşin ş.a.m.d., însă temperatura angoasei este mai temperată la Aida Hancer. Chestie de temperament mai cu seamă. În pofida figurilor de stil ce urmăresc să creeze o atmosferă apăsătoare, apocaliptică chiar, persistă o impresie de seninătate, de relaxare. Sunt mai curând problematizări codate într-un limbaj abstract, decât depresii sau revolte. Perspectiva este enormă, modernistă: „scrisul meu creşte din locul gol dintre Dumnezeu şi om/schimb de glicemie“ (ecosistem). Un iz de poezie şaizecistă este menţinut datorită metaforelor parabolice: „caută în toată lumea asta un ou pe măsura ta/înghite-l lasă-l să treacă prin plămâni/să ademenească şi câinii pe care îi ţii în suflet“ (in vitro). O realitate gloomy, posomorâtă, fără să devină gotică însă. Mai degrabă o senzaţie de regret asemenătoare celei din Paşii profetului al lui Blaga: „şi mai departe de oraş n-ai nici unde plânge/acolo e paştele acolo îţi coşi buzunarele în cruce/stai tu în aceeaşi moarte ca noi ca să fie bine“ (o naştere înăuntru). Scriind parcă dintr-o epocă post-atomică, poeta înregistrează o realitate sărăcită, pe care simte nevoia s-o „traducă“ într-un limbaj complicat: „luptători falimentaţi împrăştie mingi vorbitoare/pe tarabe sub ochii mei“ (toma). Evazionismul acesta bazat pe aluzie şi simbol bănuiesc că îşi are originea în credinţa că poezia trebuie să fie mai frumoasă decât lumea care a inspirat-o. Sau, dacă nu mai frumoasă, mai cutremurătoare cu siguranţă. O răsucire spre literaritate ca metodă de fasonare şi apoi de împodobire. Oarecum corespunde esteticii lui Călinescu, care vedea în poezie un ceremonial golit de substanţă intelectuală. În Eva nimănui, volumul bucureştean, simbolistica religioasă face loc celei civile, in borghese. Jocuri şi meserii consacrate ca ritualuri: „există în palmă o tablă de şah/pe care-o aşezi/peste tot ce atingi/niciodată nu laşi urmele tale pe lucruri/ci urma unei întreceri“ (şahiadele). Aceeaşi fugă de individualizare în ambele volume. Chiar poemele scrise la persoana întâi singular se încăpăţânează să trateze despre teme măreţe. Cred că poetei minimalismul i se pare un păcat capital. Şi artele poetice sunt coafate înainte de a fi scoase pe uşă şi trimise în piaţa publică: „poezia mea e numai o acţiune de protest/un fals în acte publice/şi o sângerare de rege“. Ba se pomeneşte şi de „o gravă lipsă de respect/la adresa individualităţii“ (primul poem interzis). La fel, naturalul şi spontaneitatea sunt alungate în curtea din dos. Poezia e numai pentru musafirii îmbrăcaţi în haine de gală. Doamne fereşte să laşi cuvintele de capul lor! Unele versuri par compuse la patru mâini cu Olga Ştefan, o altă tânără poetă cu verbul negru: „aerul meu n-o să ocupe mult loc în tine/fiindcă e respirat până la capăt e respirat/şi comis cu viteză“ de asemenea, „aerul meu e desenat cu mâna“ (al doilea crez după mântuire). Dincolo de tezisme, proteste vagi şi întristări juvenile, deloc erotice, rămân versuri surprinzătoare, care dau măsura talentului: „fiecare lucru e o exagerare picurată în celule“. Dublul debut glorios vesteşte o poetă care nu a găsit în Bucovina surse reale de disperare. Odată cu migrarea ei în Bucureşti, sunt curios încotro o vor împinge modele şi îmbulzeala printre artişti. Deocamdată ea scrie tot mai fin despre un univers de bibliotecă – şi o face cu pasiune! |
|
|||||||
![]() |
![]() |
||||||||
|
Datele tehnice ale revistei click aici... Tarife publicitate click aici... |
|
||||||||
![]() |
![]() |
|
|||||||
|
|
|
|
|||||||
| © 2008 Revista Luceafarul |
|
|
|||||||
|
|
|
||||||||
![]() |
|
||||||||
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|