Farse, lacrimi şi o găleată de sînge – antologie de proză scurtă românească de azi.

Alcătuită de Mircea Petean.

Editura Limes, proză scurtă

Acum cîţiva ani apărea la Editura Limes Repetiţie fără orchestră, o antologie de proză scurtă „din mileniul trei“, intitulată polemic astfel pentru că mileniul abia începuse. Peste 30 de autori contribuiau cu cîte o povestire la acest florilegiu care dădea sea­ma despre starea prozei noas­tre. Cum ideile bune se cuvin continuate, editorul Mircea Petean a adunat, cu ajutorul altor prozatori prieteni ai săi, un volum secund de proză scurtă contemporană. Dar vitregiile de ordin financiar au amînat pînă acum, în 2008, proiectul. În fine, după lupte destul de grele, AFCN a finanţat, spre cinstea lui, acest al doilea volum numit Farse, lacrimi şi o găleată de sînge – antologie de proză scurtă românească de azi. Este o carte elegantă de peste 280 de pagini, în care 37 de prozatori etalează teme şi stiluri diferite, dar care, la un loc, conturează situaţia – înfloritoare s-ar zice – prozei noastre din anul apariţiei, unii autori revenind asupra textelor în timpul de aşteptare. Volumul cuprinde consacraţi ai prozei: Ruxandra Cesereanu, Ştefan Caraman, Ştefania Coşovei, Cătălin Mihuleac, L. Mihăileanu, Doina Ruşti, Ioan Lăcustă, Dan Lungu, unii afirmaţi şi prin romane. Dar apar şi tineri promiţători precum Anda Aldea, Mădălin Roşioru, Cristina Podoreanu, Bogdan Mureşanu, Adrian Mustăţea, Tiberiu Stan, cel de la care îşi ia antologia cumplitul ei titlu. Nu lipsesc nume apărute mai recent în prim-planul vieţii literare, deşi purtătorii lor au o vîrstă şi o experienţă literară considerabile: Gh. Stroe, Radu-Ilarion Munteanu, Ştefania Coşovei, Dumitru Ungureanu, Sergiu Someşan. Antologia nu-i omite pe poeţii marcanţi care atacă uneori alte genuri: Mircea Petean însuşi ori Nichita Danilov, nici pe autori mai puţin familiari publicului românesc pentru că fac parte din comunităţi româneşti de dincolo de graniţe: Bogdan Dumitrescu, Mircea Gheorghe, Florin Oncescu, George Mureşan, nici talente reale care nu au avut răgazul să se afirme plenar din varii motive: Radu Preda, Cătălin Gomboş, Maria David. În fine, mulţi autori clujeni, veritabile revelaţii selecţionate de Mircea Petean din mediul literar ardelean, se prezintă la un excelent nivel al scriiturii: I.P. Azap, Mariana Bojan, Daniel Moşoiu, O. Pecican, Aurel Podaru, Titu Popescu, Virgil Raţiu, Radu Ţuculescu sau Mircea Vaida-Voevod. Toţi aceştia demonstrează o mare mobilitate spirituală şi, dacă aerul comun al unei antologii de grup lipseşte, varietatea textelor este o justificare deplină pentru interesul pe care lectorii îl pot arăta acestei cărţi. Pentru un cititor de proză contează mai puţin „firma“ şi antecedentele diverse ale autorilor cît valoarea lor la momentul T, deplin conturată prin textul ales de Mircea Petean. Antologia de la Limes propune autori puternici, siguri de ei şi care, indiferent de rezistenţa lor pe spaţiul unui volum personal, deşi cei mai mulţi au dovedit şi asta, reprezintă un buchet de tehnici rafinate şi de momente inspirate convertite pe cîte 10-15 mii de semne care poartă semnul excelenţei literare, dar şi capacitatea de a delecta orice iubitor de literatură.

Aida Hancer

Editura Vinea, poezie

Anul 2008 aduce un debut care nu mai constituie o surpriză pentru că, la 19 ani, Aida Hancer figurează de cîţiva ani buni în palmaresul con­cur­su­rilor de poezie de pe tot cuprinsul ţării, luînd premii după premii. Mai neobişnuit este faptul că poeta debutează publicînd simultan două volume la două edituri diferite, conduse de poeţi ce sînt descoperitori de talente juvenile: Daniel Corbu şi Nicolae Tzone, supranumit Magnificul. Este de presupus că amîndoi şi-au disputat întîietatea în publicarea primului volum (cu un cuvînt înainte al lor) al uneia dintre cele mai interesante nou-venite în post-douămiism, iar Aida Hancer nu a vrut să supere niciunul dintre editori. Despre dubutanţi se spune că sînt promisiuni, dar Aida Hancer este o certitudine. Va uimi şi va străluci crede N. Tzone. Siguranţă, exigenţă, acribie – o caracterizează Daniel Corbu. Este cert că tînăra poetă are o îndrăzneală şi o dezinvoltură uimitoare, nu are nici un complex în faţa poeziei sau a istoriei de pînă la ea a acestei arte. Ea scrie cu naturaleţe şi cu uşurinţă, parcă fără a premedita niciun efect, simplu şi direct, dar în acelaşi timp impresionant, perfect sigură de adevărul ei pe care îl comunică firesc şi puternic, aşa cum Ioana d’Arc mîna oştile în luptă fără să aibă habar de strategie militară. Spre deosebire de legendara tînără luptătoare, Aida Hancer ştie şi strategie, chiar dacă disimulează perfecta spontaneitate şi nu se va lăsa uşor prinsă ori arsă pe vreun rug conjunctural. Discursul poetic este aparent discontinuu, autoarea nu mizează pe coerenţa exterioară a frazelor, nu elaborează scenarii, parabole sau drame poetizate. Nu recunoaşte nici o ascendenţă din vreo coastă adamică, este Eva nimănui, născută ca Afrodita din spuma mării, gata maturizată şi care judecă fără a se lăsa judecată. Pentru o lirică feminină este surprinzător că Aida Hancer nu manifestă nici o vulnerabilitate şi nici nu îşi arogă violent lipsa ei: eu sunt ce-mi doresc/ sunt ce-mi doresc de la viaţă/ sunt ceea ce doresc ca viaţa să nu ofere nimănui/gratuit ... poemele sunt despre tot ce ne înconjoară/ despre dragostea dintre/ animale/ dragostea dintre oameni/ ... şi din cîţi trăiesc rămîn vii/ morţii noştri/ comuni. Poezia Aidei Hancer este limpede şi puternică, profund personală: oricum la cheremul luminii, dar la al nimănui altcuiva.

Ion V. Strătescu

Dansul cocoşului decapitat

Editura Vinea, poezie

În douăzeci de ani de scris, Ion V. Strătescu a împărţit egal numărul volumelor publicate între poezie şi roman, alternîndu-le cu impar­ţia­litate. Ipostaza de romancier realist influenţează şi poezia care este ilustrativă. Poetul porneşte de la datele realităţii, realizînd poeme aproape personalizate, ocazionale, dedicate unor prieteni mai mult sau mai puţin cunoscuţi în lumea literară. El nu că ar dispreţui prozo­dia clasică, dar preferă să evite rima, folosind în schimb ritmul pentru a da sonoritate gravă unor texte. Boturile de mînz, frigul din oase, tăcerea goală ca o casă înainte de a fi mobilată, măştile provizorii ale durerii (să existe şi măşti definitive?) sînt cîteva dintre locurile comune pe care Ion V. Strătescu nu se străduieşte să le evite. Uneori lestul acestora cade şi poezia se ridică, esenţializată: Pe unul dintre stîlpii eşafodului/ o mierlă mai uşoară ca fulgii tăi/ te aşteaptă iubito/ să-ţi iei adio/ de la nestatornicul pustiu al regulilor mele. Ion V. Strătescu scrie poezie ca un singuratic, oarecum narcisist, atent numai la intenţiile lui.

Horia Bădescu

Pielea îngerului

Editura Limes, poezie

În colecţia Magister a Editurii Limes, Horia Bădescu publică o plachetă subţire, dar substanţială, plină de melancolie. Trecerea timpului este tema acestui succint volum şi înţelegem că, dacă despre sexul îngerului se poate polemiza nesfîrşit, pielea sa imponderabilă, după ce a fost jupuită, cum spune poetul, este însuşi timpul care, ca banda lui Moebius, permite suprapunerea dintre înlăuntru şi afară într-un continuum pe care ieşirea din plan la a treia dimensiune, transcendentă, îl îngăduie. Cum pe dinafară/ pe dinlăuntru/ Cum pe dinlăuntru/ pe dinafară./ Pe dinlăuntrul/ lăuntrului/ pielea jupuită/ a îngerului. Minimalismul voit, dezabuzat al lui Horia Bădescu, renunţarea la titluri, arătînd că numirea este superfluă în faţa a ceea ce trebuie numit prezintă o mizantropie de sfîrşit de veac de singurătate. Versurile se retrag parcă în cochilie şi puţinul pe care îl vedem este ceea ce a rămas încă neascuns din lipsa fatală a timpului, ca în parabola satului apropiat al lui Kafka. Pentru poet timpul trece cu o acceleraţie care nu îi permite notaţii mai lungi de cîteva cuvinte, şi acelea repetate ca într-un descîntec. Vorba lui Buendia: O sută de ani! Ce repede trece timpul!

Adrian Munteanu

Ferestre în cetate (sonete 4)

Editura Arania, poezie

Ferestre în cetate este încă un volum de sonete ale actorului poet din Braşov, talentat şi harnic, aşa cum îl ştim. De această dată, toate textele sînt închinate burgului în care se petrece existenţa autorului. Un Braşov liric, parcurs la pas, un fel de ghid al Braşovului în sonete sau o monografie braşoveană în care nu sînt uitate niciunul dintre locurile de referinţă: Catedrala Ortodoxă, Strada Sforii, Dealul Melcilor, Piaţa Sfatului, Biserica Neagră, ba chiar şi unele mai obscure: Liceul Sportiv, Şcoala de Arte, pînă şi Clinica de cardiologie. Acest sonet pare justificat de un incident cardiac pe care, din fericire, autorul l-a trecut cu bine. În momentele de inspiraţie, sonetele lui Adrian Munteanu evocă în chip potrivit, cu eleganţă, locuri de care ne amintim cu plăcere: Mereu e rece aerul. Îngheaţă/ Răsuflul scurs pe cenuşii coloane/ Retraşi stau îngeri sobri în balcoane/ Veghind răstimpul ceasului din Piaţă. (Biserica Neagră). Obecţia ce se poate aduce este că nu pentru toate locurile se poate găsi adecvat cîte un sonet – lucrul acesta le egalizează nedrept. Poate că la unele merge mai bine un rondel, la altele un haiku, un gazel sau, mai bine, un poem liber de orice formă fixă, inutil constrîngătoare.