Din puzderia de festivaluri teatrale de toamnă am ales „100, 1000, 1.000.000 de poveşti“, organizat de Teatrul Ion Creangă, care s-a încheiat în prima decadă a lunii octombrie. De ce? Pentru că acordă, pe lângă Marele Premiu şi Premiul Super Bebe „pentru cel mai bun spectacol dedicat copiilor între 0 şi 3 ani“. Condus mai din umbră de Cornel Todea, festivalul este cât se poate de serios. Au jucat la Bucureşti trupe de gen din România, Rusia, Germania, Basarabia, Italia, Belgia, Danemarca, Anglia, ba chiar şi Coreea de Sud. În mod deosebit ne-a interesat cum poate un scriitor român să ajungă pe scenă, astfel că am ales Când jucăriile spun pa de Sânziana Popescu, spectacol ce nu poate primi în niciun caz Premiul Super Bebe, pentru că nu a intrat în concurs.

Sânziana Popescu este unul dintre scrii­tori contemporani care se confruntă cu farmecul şi servituţile literaturii pentru copii. De fapt, nu se confruntă, ci se joacă. Nu sunt mulţi autori care au această che­mare specială. În afară de „seniori“ (Al.T. Popescu, Cristian Pepino, Iuliu Raţiu, Sil­via Kerim), doar Ana Ripka Rus de la Cluj Napoca şi Diana Manole din Canada mai dau semne de interes. După mai multe premii obţinute la Galaţi (Domnul de ciocolată), apoi la Bucureşti (Când jucăriile spun pa), iată prima piesă a Sânzianei Popescu pusă în scenă la Teatul Ion Creangă. Este chiar texul premiat la ediţia anterioară (Când jucăriile spun pa), o dovadă a plăcerii de a scrie. Autoarea se mişcă liber, încântată, uneori extaziată de acest joc al minţii care este literatura. Senzaţia este de uşurinţă, echilibru şi armonie. Sau, poate, talentul autoarei s-a transformat în tehnică şi nu face decât să creeze cu uşurinţă produse de serie, ceea ce nu e rău pentru că, în general, dramaturgii români se cred autori de unicate. Revolta jucăriilor din piesa Sânzianei, în altă formulă, desigur, am întâlnit-o şi la Al. T. Popescu, în mult jucata piesă Magazinul cu jucării, care nu lipsea, la un moment dat, din niciun teatru de păpuşi, ceea ce ar fi de dorit să se întâmple şi de data aceasta. Aşadar, jucăriile lui Andrei, aruncate, chinuite, strivite, mutilate se răscoală împotriva copilului care joacă fotbal în casă şi se hotărăsc să-l părăsească, nu înainte de a da o petrecere de pomină cu sucuri şi pufuleţi, în camera sclifositei Barbie. Ce rămâne din această simplă, dar nostimă poveste educativă în afara mesajului? Finalul cu copiii necăjiţi ca în poveştile lui Andersen, la care regizorul Atila Visauer a renunţat, optând pentru o versiune optimistă, supermuzicală. Jucările mutilate ajung pe mâna unor copii ai străzii care ştiu să se bucure de ele. Apoi câteva caractere bine conturate, valabile pentru copii, dar mai ales pentru adulţi. În primul rând Păpuşa făţarnică (are patru feţe, nu două), jucată cu inteligenţă şi aplomb de Carmen Palcu, un bebeluş perfid care, din când în când, scoate suzeta dintre buze pentru a mai spune o răutate. E bun scutecul de sugar pe care actriţa îl foloseşte cu maximum de randament. Deşi spectaculos, nu e la fel de bun costumul Şoricelului cu cheiţă (Alexandrina Halic), pentru că pierde legătura cu personajul. Costumele (Viaceslav Vutcariov), fanteziste, uşoare uneori, încărcate alteori, sunt obiecte de artă în sine şi pot fi prezentate oricând la o parodie de modă. Ani Creţu este tot ce se poate mai potrivit în Păpuşa Barbie, iar Mirela Busuioc face succes în Raţa de cauciuc, Daniel Tudorică are umor în Motociclistul ş.a.m.d. Toată lumea râde, cântă şi dansează (coregrafie Păstorel Ionescu), pentru că regizorul a creat un spectacol muzical aşa cum a dorit şi autoarea care şi-a scris singură cupletele. George Marcu a compus muzica în funcţie de caracterul fiecărui personaj, dar, în ansamblu, spectacolul pare sufocat de muzică spre final. Pentru a rezolva diferenţa dintre oameni şi păpuşi, autoarea a propus în text o soluţie a disproporţiilor prin tehnica teatrului cu umbre. Attila Visauer a preferat proiecţii cu desene animate. Una peste alta, Andrei învaţă că jucăriile spun pa pregătin­du-se să devină adult. Iar adulţii, cum bine ştim, sunt, nu o dată, părăsiţi de jucăriile preferate. Şi totuşi, regretăm acel final adumbrit de tristeţe din Fetiţa cu chibrituri...