Volumul publicat în limba română sub titlul Originea operei de artă strânge laolaltă o serie de texte ale filosofului german Martin Heidegger, care cuprind meditaţii asupra artei şi a raportului acesteia cu dimensiunea tehnicului. Nu este însă vorba despre reluarea unor locuri comune ale esteticii, în încercarea de a institui o scară (diferită) a valorilor estetice, nici de o analiză care să vină în continuarea unor încercări ale altor filosofi; aşa cum întrebarea cu privire la tehnică nu se pune în vederea a încă unei excomunicări a tehnicii moderne.

Gândul filosofului german se concentrează asupra sesizării unei deteriorări a relaţiei omului cu el însuşi, care ajunge să-şi autoimpună o inautentică înţelegere de sine: omul – ca fiinţare ce „supune la comandă“ întregă lumea fiinţărilor, la care se raportează numai prin prisma disponibilităţii acesteia. De aici şi până la problema „locuirii poetice“, ca locuire autentică a lumii, trecerea se face firesc; încă mai mult decât atât, se impune gândului, aşa cum drumul se impune celui care alege să înainteze de-a lungul lui până la capăt. Desigur, textele prezente în volumul de faţă ar putea, cu uşurinţă, trece drept străine unele de altele. Între o lucrare intitulată Întrebarea privitoare la tehnică şi o alta numită Limba în poem instituirea unui raport ar părea că ţine mai degrabă de arbitrar, de întâmplare; şi, cu toate acestea, lucrurile stau tocmai invers.

Ca orice mare gândire, filosofia heidegge­riană îşi recuperează unitatea şi continuitatea tocmai acolo unde ar părea că se trădează pe sine. Actul însuşi al întoarcerii, al răsucirii, al turnurii, atât de invocat în rândul răspânditei populaţii de comentatori heideggerieni, nu este, în fapt, altceva decât intima recuperare a unei unităţi dinamice. Îngheţarea într-o expresie sau într-un concept nu trece drept una dintre caracteristicile gândirii heideggeriene, ci fascinaţia sa pentru o singură întrebare ia cu totul alte direcţii. Şi aceasta pentru că, riguros vorbind, nici un demers autentic nu lasă întrebă­torul nemişcat, ci îi cere aces­tuia, pentru a ră­mâne auten­tic, pentru a ră­mâne el însuşi, să-şi lege des­tinul propriu de cel al între­bării. Tocmai de aceea, gân­direa heidegge­riană ia forme atât de pro­tei­ce, uneori apa­rent contrare, şi tocmai de aceea fascinaţia exercitată de o asemenea gândire a avut de multe ori efectul unei defini­tive confiscări a gândirii celui aflat de cealaltă parte a paginii.

Poate că nicăieri, în nici una dintre marile opere filosofice, originalitatea gândirii n-a exercitat o atât de puternică fascinaţie cum o face lucrarea ce împrumută titlul întregului volum: Originea operei de artă. A încerca lămurirea complicatului mecanism de pârghii ce structurează lucrarea numită nu poate trece drept unul dintre scopurile acestor rânduri. Ar putea fi însă suficient, şi ar însemna poate o provocare la fel de mare, să aruncăm lumină asupra mizei ultime a discursului heideggerian; aceea de a medita asupra operei de artă pornind de la propriul ei, printr-un discurs, care să ţină el însuşi, la limită, de sfera artei.

S-ar putea cu destule temeiuri afirma că lucrarea Originea operei de artă pune în joc acea „preajmă originară“ în care poezia şi gândirea sunt con-substanţiale. Cel care va citi aceast text aşteptând să fie constrâns de inexorabile argumente, să fie împins pe bulevardele largi ale silogismelor spre imperturbabila concluzie că „o modalitate esenţială în care adevărul se instalează în fiinţarea deschisă de către este punerea de sine a adevărului în operă“ (p. 88), va rămâne, la sfârşitul unei posibile lecturi, în cel mai fericit caz, perplex. Însă un astfel de discurs ar fi oare în măsură să arunce o lumină cât de slabă asupra a ceva precum arta? Nu se situează oare orice operă de artă dincolo de nivelul discursivităţii şi conceptualizării unilaterale şi univoce?

A ridica întrebarea cu privire la originea operei de artă înseamnă a te situa în alt plan decât acela logic discursiv, de vreme ce nici un critic de artă nu a pretins, până acum, că opera de artă este epuizată de către demersul său critic. Ce ar însemna să ascultăm explicaţiile cu privire la proporţiile, dimensiunile şi materialele folosite de Fidias pentru crearea statuii Atenei şi să ne putem dispensa astfel de opera de artă ca atare? Un sistem de explicaţii, oricât de complex, de informativ, de obiectiv, nu poate înlocui opera de artă, fie ea o pictură, o poezie, ori o bucată muzicală. A pretinde acest lucru înseamnă a conta pe deplina inuti­litate a artei.

Dacă opera de artă este şi „se împlineşte numai şi numai [ca] deschidere“ (p. 65), şi dacă această deschidere este similară „survenirii adevărului“ (p. 65) în disputa, în „opoziţia dintre lume şi pământ“ (p. 73), atunci încercarea de a deschide opera de artă în ceea ce îi este acesteia propriu nu se poate face altfel decât printr-o operă de artă. Uriaşa miză a acestei restrânse scrieri heideggeriene este de a deschide opera de artă în fiinţa ei din interiorul şi prin intermediul unei opere de artă, de vreme ce orice altă încercare nu s-ar mai supune rigorilor instituite de el însuşi. Dacă abia prin opera de artă adevărul, ca stare de descoperire, ajunge la prezenţă, şi dacă demersul heideggerian îşi propune să aducă, să cheme în dimensiunea apropierii opera de artă însăşi, acest eveniment nu se poate produce în afara operei de artă, ca topos-ul prin excelenţă.

Aceasta este, de fapt, sumar exprimată, miza încercării heideggeriene din Originea operei de artă. În fond, suntem cumva îndemnaţi să credem că numai o operă de artă poate lumina opera de artă în „proprietatea“ ei, discursului filosofic fiindu-i impus un ritm oarecum străin lui, cel al discursului poetic, cu care ajunge într-o nemijlocită intimitate, fără însă a se confunda cu acesta. Dacă încercarea filosofului german este una reuşită şi dacă, mai ales, dialogul reflectat dintre poezie – în sens larg, de artă prin excelenţă – şi gândirea filosofică este singurul cadru în care o meditaţie asupra artei în genere este posibilă, nu poate fi decis în urma acestor rânduri. Ca orice lucrare heideggeriană, Originea operei de artă este nu atât o operă încheiată, cât un drum; un drum care rămâne de parcurs şi care ne provoacă să-l parcurgem.