Ca să scrii aforisme trebuie să îndeplineşti trei condiţii: să fii destul de comod spre a prefera fragmentul în locul naraţiunilor mai lungi; să fii mizantrop şi, în fine, să ai predilecţie pentru asocierile izbitoare de idei. În schimb, o natură credincioasă sau iubitoare de oameni, stînd să buchisească aşchii aforistice, ar face o figură nefirească. Ceea ce înseamnă că acribia filologică concentrată pe îngustimi lexicale trădează o fire colerică, iar puţinătatea cuvintelor denotă o umoare placidă, anemică sau bolnăvicioasă. Căci, fără uscăciunea sufletească presupusă de un temperament belicos sau cel puţin de o fire eminamente obsesivă, predispusă mai degrabă la formularea de ecuaţii matematice sau la întocmirea unor calcule contabiliceşti, genul concis, caustic şi neiertător al maximelor şi cugetărilor anevoie ar fi apărut.

Antoine de Rivarol, gazetar francez şi scriitor cu oarecare faimă în vremea de apogeu a Revoluţiei Franceze, întruneşte din plin condiţiile unui alcătuitor de aforisme. Vlăstar al aristocraţiei decadente, prototip perfect al intelectualului atins de sterilitate, Rivarol avea să împrumute în întregime viciile societăţii de atunci: blazarea, inerţia şi dispreţul faţă de cei care nu-i împărtăşeau părerile. De pe urma lui ne-a rămas Discours sur l’universalité de la langue française (1784), fără ecou astăzi, dar mai ales vorbele de duh a căror cruzime aveau să-l facă celebru. Citite cu ochiul omului contemporan, sarcasmele sale sunt neatinse de uzura timpului. Le înţelegi de la prima lectură, de parcă în cele două secole şi jumătate trecute natura umană nu s-a schimbat defel.

Iar ceea ce îţi sare în ochi este rolul providenţial pe care sentimentele negative îl joacă în literatură. Cum s-ar spune, la originea multor idei strălucite stă ascunsă o veritabilă dorinţă de revanşă. Imboldul de a spăla o ruşine, de a plăti o umilinţă sau, mai pe şleau, de a răzbuna o suferinţă a făcut minuni în cursul istoriei. Altfel spus, nevoia de a-ţi lua revanşa, de a te ridica din cădere şi de a triumfa asupra adversarului, reprezintă o formidabilă pîrghie de autoafirmare. Şi, implicit, de creaţie. Iar dacă citeşti şfichiuirile lui Rivarol, simţi că pe baza urii s-a clădit tot atît de mult ca pe seama iubirii. Ceva durabil şi dăinuitor se poate construi nu doar în numele a ceva, ci neapărat împotriva cuiva.

De ce „neapărat „? Fiindcă întotdeauna cînd ai un ţel vor apărea cei care te vor împiedica să-l atingi. Şi astfel, ardoarea pe care o vei pune în realizarea scopului va fi însoţită de ranchiuna împotriva celor care ţi se pun în cale. De aceea e grav pentru un om să mărturisească că nu are duşmani. E ca şi cum ar recunoaşte că nu se îndreaptă către nimic, trăind din inerţia de a se fi născut. În schimb, cînd respiri într-un cîmp de forţe cum e societatea umană, e obligatoriu să întîmpini rezistenţe. Iar acele rezistenţe sunt, fiecare în parte, o sursă a urii. Realitatea aceasta e tot atît de incontestabilă pe cît de sigură e arta cu care ştim s-o înfrumuseţăm. O înfrumuseţăm în sensul că îi simplificăm structura pîna la a o face de nerecunoscut, trecînd sub tăcere dimensiunea vindicativă sau punitivă pe care o iubire o poartă în trena ei. Cînd iubeşti sau te lupţi pentru cineva e imposibil să nu treci prin momentul cînd vei vrea să pedepseşti sau să te răzbuni. Fiecare din noi am săvîrşit în gînd măcar o crimă. Iar Rivarol vrea să ucidă sau măcar să pedepsească prin fiecare maximă scrisă. Lui i se potriveşte din plin propria remarcă: „Primeşte veninul ca o broască rîioasă şi-l înapoiază ca o viperă. „ Parafrazînd o epigramă care circula pe seama lui, Rivarol îşi foloseşte mîna pentru a da cu piciorul în adversari.

Iată de ce ideea că ura e un sentiment înjositor, care îl declasează pe cel care nu are tăria de a o ţine departe de suflet, e una din fermecătoarele aberaţii ale moralei sociale. Pe deasupra, seninătatea cu care afirmăm că ura e distructivă, că aşadar e o patimă malefică care, acolo unde apare, atrage după sine prăpădul, ţine de recuzita de basm a braşoavelor adulţilor. Dimpotrivă, ura e constructivă şi deseori benefică. Cu o condiţie însă: să fie consecinţa unei iubiri, ecoul reactiv al piedicilor de care se izbeşte iubirea. Orice ură e bună dacă apare ca reacţie la un rău suferit sau drept consecinţă a lezării unui orgoliu.

Rivarol nu pare să fi dus lipsă de rele sau umilinţe cotidiene, dovadă cinismul iremediabil al vorbelor sale: „Spiritul e, în general, facultatea de a vedea ager, a străluci şi a lovi. „ Iar Rivarol loveşte mereu cu maximă economie de cuvinte. De pildă, cînd a aflat că arhiepiscopul de Toulose s-a otrăvit, replica lui a fost: „Şi-o fi înghiţit una din propriile lui maxime. „ Despre secretarul său personal, a cărui uitucenie îl făcea să nu-şi aducă aminte dimineaţa ce anume notase seara, Rivarol va scrie că „ar fi excelent ca secretar al unui complot „, iar unui dramaturg francez întîlnit pe stradă, căruia îi ieşea din buzunar un manuscris lung, i-a spus imperturbabil: „Domnule, dacă nu v-ar cunoaşte lumea, vi l-ar fura. „ Dispoziţia zeflemitoare i-a atras numeroase duşmănii, într-o epocă extrem de tulbure, şi totuşi Rivarol a ieşit din Revoluţie teafăr, îmbogăţit pe deasupra cu experienţa supravieţuitorului. „Sunt două adevăruri care nu trebuie separate în lumea asta: primul, că suveranitatea rezidă în popor; al doilea, că poporul nu trebuie niciodată s-o exerseze. „ Sau, întristat de întorsătura pe care aveau s-o ia evenimentele epocii, a conchis: „Paris nu e patria nimănui, şi nu poţi decît să rîzi de cineva care zice că e de loc din Paris. „

Dispreţul şi ura au avut la Rivarol o neaşteptată capacitate de mobilizare a energiilor scriitoriceşti. Deşi celebru prin lenea şi sedentarismul său, Rivarol mînca jăratic din momentul în care începea să urască cu intensitate. Ura îl înălţa şi îi reda demnitatea. Tocmai de aceea, Maxi­mele şi aforismele sunt o radiografie a antipatiilor şi aversiunilor sale.