Foarte multe gînduri le-am uitat fiindcă nu le-am notat cînd trebuie, imediat după ce-mi trecuseră prin minte. Cînd am reuşit totuşi s-o fac, am simţit numaidecît că-mi lipseşte ceva, ca şi cum n-aş fi surprins nuanţa dorită. Apoi mi-am dat seama despre ce era vorba: îmi lipsea succesiunea intuiţiilor, înlănţuirea lor, adică ordinea ideilor în asocierea lor liberă. Atunci am realizat că ceea ce e vital într-un şir de intuiţii e algoritmul, nu raţionamentul logic. Fluxul impresiilor în desfăşurarea lor slobodă, iar nu expunerea lor logică. Înnădirea lor întîmplătoare, nu schelăria riguroasă a unor trepte discursive. Chiar acum, cînd scriu, deşi am avut grijă să-mi fac o ciornă înainte, am impresia stînjenitoare că ceva esenţial îmi scapă. S-ar putea să lipsească o verigă care să-mi destrame lanţul argumentelor. E ca şi cum n-aş fi respectat ordinea secvenţelor din pelicula filmului meu interior. E ca şi cum vigoarea emoţiilor a fost atenuată de rigoarea frazelor. Dar ca să fii viguros nu ţi se cere să fii şi riguros. Tocmai de aceea gustul pentru abstracţiuni ascunde o inaptitudine lirică. Cine e obsedat de argumente nu poate transmite nimic.

Senzaţia că îmi scapă ceva e dovada cea mai bună că gîndirea este lirică şi nu silogistică. E şuvoi de emoţii şi nu inferenţe pornind din premise şi sfîrşind în concluzii. Mai mult, gîndirea nu e volitivă, adică nu e supusă controlului voinţei. Nu pot să-mi propun ca acum să gîndesc şi în clipa următoare chiar să încep s-o fac. Dimpotrivă, de obicei cad pe gînduri atunci cînd nu-mi doresc asta. Parcă ar veni peste mine ceva din afara mea. Parcă aş fi surprins de un act străin pe care nu aveam nici o intenţie să-l fac. De aceea, gîndesc cînd mi se întîmplă şi într-un interval de timp care nu depinde de voinţa mea. E ca şi cum aş fi martorul unor imagini care îmi defilează prin faţă. Ele sunt cu atît mai profunde cu cît se petrec mai involuntar. În toată această însăilare, logica intervine abia odată cu expunerea gîndurilor. E partea de efort care ţi se cere pentru a trece de la vălmăşagul impresiilor la coerenţa cuvintelor. E ca o trecere de la haos la cosmos, de la dezordine la ordine. E punerea în scenă, coregrafia cunoştinţelor şi defilarea nuanţelor. Tristeţea e că efortul de a spune logic impresiile pe care le-ai căpătat ilogic îţi ocupă un timp mult mai îndelungat.

Pe de altă parte, imediat după punerea în scenă intervine făcătura. Ea echivalează cu aşezarea unei măşti şi cu intrarea într-un rol. E vorba de tresărirea histrionică a oricărui om care scrie. Numai că între aşezarea unei măşti şi intrarea în rol e aceeaşi deosebire ca între afectarea duplicitară şi fanatism. În primul caz dedublarea e conştientă, în cel de-al doilea caz, dedublarea e înlocuită cu identificarea: faci trup comun cu ideile pe care le exprimi. Asta nu înseamnă că orice om care crede în ce scrie e fanatic. În schimb, orice om care, aducînd anumite nuanţe într-o temă, e conştient că pe altele le-a lăsat deoparte, e duplicitar. De aceea, cînd scriem, avem de ales: ori convingeri nemaleabile, frizînd rigiditatea ideilor fixe; ori nuanţe efemere şi relative, susceptibile de a fi schimbate după împrejurare.

Dar, în măsura în care gîndirea propriu-zisă e lirică, nesilogistică şi involuntară, în aceeaşi măsură ea este monologală. Fluxul conştiinţei nu îngăduie interlocutori. Doi oameni vorbind împreună nu gîndesc laolaltă, ci doar schimbă gînduri pe care le aveau deja. Dar de gîndit în sensul unei activităţi în care nu ştii peste ce dai şi unde vei ajunge nu poate fi vorba. Cine dialoghează nu gîndeşte, ci doar îşi pune o mască şi intră într-un rol. Tocmai de aceea, gîndirea e solitară şi de obicei mizantropă.

Iar dacă forma de expunere e doar o mască de care mă folosesc pentru a exprima ceva ce ar fi putut fi exprimat şi altfel, atunci ideile ingenioase nu sunt deloc subtile. Ingenios e cel care dispune de o doză de inventivitate pe care o consumă pentru a obţine o expresie cît mai aleasă. Pe cînd subtilitatea e prelingvistică, e, cum să spun, umorală: ea ţine de o ambianţă şi de o emoţie, de o reacţie instinctivă şi de un gust sufletesc. Un scriitor ingenios poate să fie un excelent mînuitor de cuvinte fără ca vreodată să surprindă vreo nuanţă subtilă. El e condamnat să patineze numai la suprafaţa lexicului aflat la modă, fără a intra sub pojgiţa convenţională a limbii. El va fi mereu mînat de o voinţă de ornament şi de o ambiţie manieristă. Va scrie corect şi convenabil, propovăduind simplitatea scrisului şi respingînd calofilia groasă. Şi nu va şti că el e cel dintîi manierist al cărui scris, simplu şi ingenios, nu poartă nici o urmă de subtilitate.

Cel care face uz de sensuri logice e de obicei incapabil să emane fluizi emotivi. Rezultatul e scrisul pe bandă rulantă: te aşezi la masă şi scrii zilnic, indiferent că ai sau nu chef. Scrisul devine astfel o meserie, prestare de servicii lexicale către comunitatea cititorilor. E limpede că forma aceasta de epică scrisă cu ochii pe ceas ţine de palierul logicii şi ingeniozităţii. Ţi se poate întîmpla să dai peste o expresie fericită şi chiar să legi două nuanţe în mod sugestiv. Dar nu vei putea transmite nimic subliminal cititorului, nici un gust şi nici o culoare, nici o sugestie şi nici o insinuare. Iar scrisul care nu provoacă ecouri recurente în mintea cititorilor e inutil.