Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Moartea teatrului şi viaţa virtuală de apoi

        Horia Gārbea

 


Vincent Nemuritorul, de Bogdan Suceavă, a apărut spre finele anului 2008, dar este o apariţie de top a acelui an. Este un roman cuceritor, incitant de la prima pagină, imposibil de abandonat pīnă la final. Aparent SF, el are acea profunzime a autorului care utilizează ficţiunea ştiinţifică, anti­cipaţia, pentru a vorbi despre teme generale. Matematician īn SUA şi prozator de limbă romānă, autor al unor povestiri şi romane remarcabile, premiat īn 2008 de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti pentru Miruna, o poveste, Bogdan Suceavă se aşază cu dezinvoltură īn linia anticipaţiei psihologice profunde alături de Stanislav Lem, Issac Asimov şi alţi maeştri. Tema este una clasică: nemurirea! Exploatată īn zeci de povestiri şi filme de vīrf (chiar Solaris de Lem e o poveste despre nemurire) sau de serie B şi C, la Bogdan Suceavă, nemurirea se atinge īn anul 2036 la modul virtual. Un candidat īşi poate transfera toată informaţia din creier pe un fel de hard-disk care apoi e cuplat la diferite terminale şi continuă s㠄trăiască”, să īşi vadă filmele preferate, să-şi asculte muzica, să schimbe telefoane şi emailuri cu familia şi amicii, ba chiar să īi vadă. Moare doar trupul. Căci la transferul creierului pe hard, existenţa fizică, dar şi cea juridică a omului īncetează, cu avantajul că poate asista la propria īnmormīntare. Biserica catolică se opune, cea protestantă acceptă ideea, rezervată oricum celor ce nu mai au multe şanse de a vieţui, deşi alţii se oferă să renunţe la existenţa pămīntească, īn favoarea celei virtuale, īn plină tinereţe. Vincent, relativ tīnăr, dar bolnav de cancer, ezită o vreme, dar accept㠄transferul”, pentru a-şi urmări īncă ani mulţi familia, mai ales copilul, īncă mic. Odată trecut īn lumea virtuală şi „nemuritor”, relaţia cu ceilalţi evoluează, se modifică şi, de aici, acţiunea palpitantă şi complexitatea psihologică a romanului. Īntre timp, şi viaţa veşnică se complică, pentru că tot mai mulţi inşi ajung stocaţi pe memoriile electronice şi, cum īntreţinerea acestora costă, sunt puşi la muncă! Intelectuală, fireşte.


Firescul cu care Bogdan Suceavă relatează toată această situaţie, imaginată cu o forţă şi o credibilitate excepţionale, dă farmec povestirii şi atrage participarea cititorului, ca şi umorul subtil, deseori macabru, care pigmentează naraţiunea. Vincent Nemuritorul este un roman de o factură specială, este unul de succes şi, īn acelaşi timp, un prilej de reflecţie. Fără arta prozatorului, totul ar fi banal, fără fantezia lui implantată īntr-un mediu recongnoscibil (anul 2036 nu e de­parte), povestea nu ar funcţiona aşa: ca o eventualitate oricīnd posibilă.


 


 


 


A devenit o regulă pentru critica teatrului romānesc investirea cu statutul de cronicar permanent şi director-selecţioner de festivaluri al doamnelor. Cronica de teatru pare o profesiune anexată sexului frumos. Criticii bărbaţi īi numeri pe degete, īn timp ce noi contingente de doamne ce nu au ajuns pe scenă devin pasionate comentatoare.


Două dintre cele mai prezente şi mai pătimaşe exemple ale genului şi-au publicat, de curīnd, volume de īnsemnări teatrale la Editura Cartea Romānească, īn recent inaugurata colecţie Performa. Ele fac parte din promoţii diferite dar, după judecata comună, sunt din noua critică, afirmată după 1990. Cristina Modreanu (autoarea volumului Casa dinăuntru) a depăşit de vreo 15 ani emoţiile debutului īn meseria spinoasă a scrisului despre teatru. Iulia Popovici (cu cartea Un teatru la marginea drumului) e ceva mai jună, dar tot are cīţiva ani buni de prezenţe gazetăreşti şi de conferinţe despre teatrul romānesc prin lume.


Cele două ziariste sunt dintre acele prezenţe īn sala unei premiere care dau fiori regizorilor, actorilor şi directorilor de teatru. Exigenţa lor, convertită a doua zi īn cīteva fraze tăioase, poate da peste cap un spectacol. Una este o frumuseţe glacială, dotată cu zīmbet superior, faţă de care Crăiasa Zăpezii pare ca pīinea caldă, alta disimulează sub aparenţa boemă şi distrată un suflet de serial-killer. Amīndouă iubesc teatrul pătimaş şi abstract, ineficient īn fond, aşa cum Robespierre iubea dreptatea īn absolut, iar Torquemada era intens preocupat de mīntuirea ereticilor, faţă de care micul disconfort al rugului nu era decīt o paranteză. Īn fervoarea lor teatrală este şi ceva din dragostea fără conţinut pe care babele habotnice o īnchină Sfīntului Sisoe.


Pentru că nu au acces la „casa dinăuntru” a teatrului viu, ambele autoare zidesc īn jurul duhului potenţial o biserică. Una trainică, e drept, cu cărămizi de ştiinţă şi mortar de concepte, ba chiar cu zugrăveli canonice. Dacă, īntīmplător, sfinţenia inefabilă alege să se pogoare sub cupolele ei, e bine. Dar, īn orice caz, asta nu depinde de cronicărese, care nu au calităţi de medium. Ca nişte chirurgi care caută sufletul prin maţe cu bisturiul, autoarele noastre au tehnică, spre deosebire de proverbialul doctor Şmil al lui Ştefan cel Mare: „Am milă, n-am ştiinţă”.


 Cele două volume trebuie citite (eventual īmpreună, cum am făcut eu), pentru că autoarele deţin informaţii la care spectatorul de rīnd nu are acces. Cristina Modreanu a umblat pe la festivaluri din lume şi le descrie exact, a văzut spectacole de subterană şi le povesteşte scu­tindu-te de pogorīri īn infernul mic, dar snob al undregroundului autohton. Iulia Popovici a fost una dintre moaşele mediatice ale unei mişcări teatrale a tinerilor furioşi din anii 2000-2005, care, ca orice tineri, s-au maturizat şi s-au cuminţit, cum īnsăşi cronicara lor recunoaşte. Mărturia ei rămīne interesantă pentru istorie. Ascuns īn poduri şi mansarde pentru că nu mai poate umple săli, teatrul de azi trăieşte īn anonimat criza sfīrşitului culturii, prohodit cu aplicaţie de ultimii lui amici.


 


 


 


O carte inedită de istorie semnează Daniel Focşa. Īn anii 1930, cīnd societatea romānească trăia un moment fast din multe puncte de vedere, mai multe doamne au īnvăţat arta pilotajului. Peste numai cīţiva ani, cīnd, aşa cum ştim, „timpul nu a mai avut răbdare”, ele au fost chemate să se perfecţioneze şi să se constituie īn membrele unei escadrile īn vederea unui război care nu a īntīrziat din păcate. Aceasta a fost Escadrila Alb㠖 cu misiuni pe avioane sanitare īn timpul celui de-al doilea Război Mondial, o formaţiune care a efectuat numeroase misiuni deasupra fronturilor, transportīnd răniţi şi nu numai. Daniel Focşa descrie cu farmec atīt epoca formării escadrilei, cīt şi misiunile acesteia, mai multe pe frontul de Est. Este ajutat de memoria şi talentul a trei dintre membrele curajoasei echipe, dintre care cu unele a avut şansa dialogului direct, pentru că ele au ajuns la vīrste venerabile. Aceasta, deşi, din cauza faptului că şi-au servit patria la nevoie, inclusiv īn Est, au avut parte de o viaţă dură, de margina­lizări nedrepte şi scandaloase după 1948. Acesta este şi motivul pentru care ştim atīt de puţin despre aviatoarele escadrilei rămase īntr-o uitare cu totul nejustificată pīnă cīnd tīnărul istoric le aduce īn lumină. Volumul lui Daniel Focşa se constituie, practic, din trei biografii care cuprind īn relatare şi existenţa, şi lupta altor componente ale escadrilei. De aici, poate, subtitlul o istorie subiectivă, deşi nu e cazul de scuze, orice istorie avīnd doza ei de subiectivitate. Mariana Drăgescu s-a născut īn 1912, a luat brevetul de pilot īn 1935 şi trăieşte şi azi. Nadia Russo-Bossie a fost o „rusoaică albă”, care a zburat īn escadrila tot albă de partea armatei romāne, īn războiul īmpotriva foştilor conaţionali. Riscīndu-şi viaţa, ca şi celelalte femei-pilot, pentru că, aflăm de la ele, Armata Roşie trăgea fără scrupule şi īn avioanele cu cruce de aceeaşi culoare. Acuzată de complot, după război, a făcut ani de īnchisoare şi a murit īn 1988, la 87 de ani, moment īn care, din păcate, şi preţioasa ei arhivă de fotografii a dispărut. Mai tīnără, născută īn 1921, Stela Huţan-Palade a devenit pilot īn 1941 şi, ca şi celelalte, a zburat mai ales deasupra frontului de Est, īn special īn Crimeea.


Mărturiile celor trei doamne şi reconstituirile lui Daniel Focşa dau seama nu doar despre activitatea īn război a escadrilei, ci şi despre demnitatea şi curajul cu care ele, ca şi colegele lor, au īnfruntat după război teroarea comunistă care le-a scos vinovate de a fi urmat armata ţării lor cu bravură şi competenţă. Uitarea se risipeşte parţial prin lucrarea de faţă.


 


 


 


 


 


Pentru jucătorii de bridge, nu există sărbători oficiale sau zile libere. Īn seara de Ajun, 2008, pe BBO se īnregistrau ca de obicei 12.000 de jucători. Cu patru ore īnainte să vină noul an 2009, pe acelaşi portal specializat, 14.000 de pătimaşi trăgeau pentru o levată īn plus.


Joc fascinant cu cărţi (nu de cărţi, cum preciza regretatul mare jucător Laurenţiu Ulici), bridge-ul nu cere doar inteligenţă, atenţie şi fler. Ci şi o continuă, susţinută documentare.


Este īndreptăţit să semnalăm, de aceea, cu elogii o noutate editorială, de la finele anului trecut, şi anume volumul masiv, peste 500 de pagini, Bridge – secretele campionilor - vol. 1, semnat de Dan Dimitrescu şi Nicu Kantar. Cei doi autori – cu care am avut onoarea să joc prin 1982, fiind eu doar un adolescent, au īnceput colaborarea lor īn anii 1970, emigrīnd apoi din Romānia, dar rămīnīnd fideli scrisului īn limba maternă. Nicu Kantar se apropie acum de frumoasa vīrstă de 90 de ani şi a avut acum numai o contribuţie morală, aşa cum aflăm din prefaţa mai tīnărului său coleg.


Cartea cuprinde bazele licitaţiei, sisteme curente, dar şi pe cele mai puţin uzuale şi convenţiile de licitaţie īn ofensivă. Cele ale liniei defensive şi de levată vor fi adunate īn volumul al doilea. Īn epoca noastră, bridge-ul pe internet sau chiar īn club, dar cu parteneri ocazionali, este aproape regula, excepţia constituind-o marile competiţii. Īn aceste condiţii, cunoaşterea temeinică a unui număr mare de convenţii uzuale lor este indispensabilă. Bridge-ul virtual se va generaliza, căci unde şi cum s-ar mai putea organiza competiţii la 150 sau 200 de mese cu jucători din toată lumea, dacă nu pe internet. Să ne gīndim cīt ar costa transportul jucătorilor şi... baremul de arbitraj. Iată contextul īn care volumul experţilor Dimitrescu şi Kantar īşi proclamă valoarea.


Să nu uităm că Dan Dimitrescu şi Nicu Kantar au publicat alături de Coriolan Neamţu şi Vlad Racoviceanu acele puţine cărţi de bridge īn romāneşte, care au format o generaţie de jucători valoroşi sau doar de amatori pasionaţi. Cartea lor de azi extinde una anterioară din 1999 şi are pretenţii justificate de prezentare completă, pe larg, după ce volumul remarcabil al lui Coriolan Neamţu, Bridge de la A la Z, din 2001, avea ambiţia concentrării esenţialului despre nobilul joc.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul