Miracole sub obroc

După ce am citit Abisex (Brumar, 2007) al lui Sorin Delaskela, m-am întrebat pe ce temelii e clădită lumea literară. Romane promovate cu surle şi trâmbiţe, dar care te plictisesc de la primele trei pagini. Te încăpăţânezi şi continui până la 30. Nici că poţi duce mai mult. Oricum, e vina ta că ai capitulat – genialitatea izbucnea de la pagina 30 încolo.

Abisex e o carte scurtă, extrem de nervoasă, fără o intrigă geometric construită. Ceva între Femeile lui Bukovski şi cele două romane ale Aglajei Veteranyi. Să nu vă închipuiţi că e o ciorbă reîncălzită. Scriitorul acesta cunoaşte viaţa (lucru rar!) şi nu are nevoie să tragă cu ochiul la alte stiluri. De literaturizat literaturizează şi el, dar nu într-o manieră istovitoare. Tehnica lui constă în comentarea unui snap-shot. Deloc tărăgănat în povestire, Delaskela se mulţumeşte cu surprinderea câtorva detalii: gesturi, priviri, vorbe pe care le interpretează abrupt şi inspirat. Propriuzis un poet, scriitorul reuşeşte nişte panseuri puternice: noi, dure, expresioniste şi acide. Spre deosebire de tinerii furioşi douămiişti care, prosternându-se în faţa beatnicilor americani, îşi puneau naratorul să-şi plângă de milă, Abisex se hrăneşte dintr-un cinism savuros. Umanitarismul e îmbrăcat în zale. Nicio urmă de boceală şi autocompătimire. Nicio criză de isterie bazată pe înjurături „inteligente”. În ce mă priveşte, sunt mult mai uşor de convins în felul acesta, decât prin izbucniri lacrimogene pe ruinele vreunei Palmire. Plânge viaţa cot la cot cu noi cînd suntem deprimaţi? Să fim serioşi!

Cred că cel mai bine pledează pentru el însuşi chiar autorul. Unele femei sunt „zdrenţe cu pretenţii de rochii de bal”. Privind viaţa „prin­tr-un ecran de coniac”, ce descoperă el? „Deşi ea o tot ţinea că-l iubise, eram convins că-i su­gea sonda pentru petrol”. Naratorul se masturbează în WC-uri publice ejaculând pe fotografia vreunei fetiţe, dar unii oameni chiar reuşesc să se iu­bească: „într-o altă viaţă fuseseră sâmburi strânşi într-un miez de măr roşu”. El nu se întâlneşte cu un asemenea sentiment pentru că e prea prospectiv şi introspectiv. Ştiţi, chestia cu luciditatea, peste care se scurge dezabuzarea: „adâncit în lumea mea veche de turtă dulce, de beduin ratat. În capul meu e un dans de săbii curbe”. Vieţuind într-o lume copiată parcă după serialul The Simpsons, întrebarea obsesivă pentru bărbatul cu suflet de femeie este: „Cum poţi rezista să nu te acreşti, să nu devii piton sau râmă?”. Femeile defilează în toată splendoarea/abjecţia lor. Niciodată nu se simte vreo intenţie de dispreţ faţă de ele. Pentru că bărbatul se prinde de bunăvoie în jocul sexului ca preambul al iubirii. Iată-le „cu sexele mereu la pândă, mereu fremătătoare ca nişte nări de bivol”. Vai de pielea bărbaţilor! Mai ales de a celor care şi-au mutat cruzimea genetică (copil fiind, naratorul tortura pisici) în descrierea vieţii.