Poeme

Criza pieilor de vită

Suntem în toiul civilizaţiei. Suntem în criza pieilor de vită pentru opinci.

Când iarna îngheaţă apele, acoperişurile
şi gardurile se prăbuşesc.

Când din tot ce poate muri, doar oamenii
se găsesc să moară

şi tocmai atunci când stuful trebuie tăiat.

Suntem în toiul civilizaţiei sau într-o datorie neîndeplinită,

măsurată cu pedeapsa caporalului trădător.

Bărbile lipovenilor umplu cimitirul.

Acel loc de veci nisipos

în care turiştii îşi sting ţigările

pe crucea soldatului necunoscut.

Cine mai taie stuful

când tu îţi propui să-ţi faci acoperiş din mâinile noastre?

Mă numesc Palahia, mă semnez X

Mă cheamă Palahia, domnule jandarm.

Când îmi abandonam copiii, oamenii îmi spuneau

 „Palahie, Palahie, te bate Dumnezeu!”

Un dezacord în fascinaţia ritmurilor moderne.

Un nume de pală. De hie.

Adevărat. Sărăcia m-a spălat pe cap

când mama era la muncile câmpului.

Trebuinţă nu am avut decât de o cană
pentru apă.

Adevărat. Soarele îmi crăpa fruntea

atunci când lanţurile rămâneau în şanţ.

Lumină se făcea ades în casa noastră când mă frigeau tălpile

de atâtea praguri

pe care am cerut zer sau pâine uscată.

Femeie frumoasă a cristelniţei,

femeie rece a vadurilor, 

femeie idioată a oamenilor

care mă scot în mijlocul drumului

să vadă cât pământ pot strânge în pumn,

câtă salivă se va usca în praf şi o vor mirosi câinii

Mi se spune Polea.

Un copil din vecini, când mi-a auzit numele,
şi-a botezat jucăria,

un porc de plastic, Polea.

Mi-a văzut vlăstarii s-a jucat, a râs, i-a întrebat cum îi cheamă.

Şi-a cumpărat alţi porci de plastic

ca să-i boteze cu numele copiilor mei.

Toţi porcii de plastic poartă numele copiilor mei.

Şi, astfel, i-am văzut cu pielea roz şi rât pe

Niculai, Nina, Lizica, Maria, Grigore, Andrei, Vasca

şi, în fruntea lor, marele porc, Polea.

Despre sfânta

În herghelie era un mânz murdar când tu plângeai.

Nu ştiam dacă trebuie, mai întâi, să-i şterg lui nămolul din ochi sau ţie lacrimile.

Şi, până la urmă, ţi-am şters ţie ochii, el e mânz şi tu eşti mamă.

Eşti una dintre acele mame care-şi fac copiii să dea de pomană

după ce le-ai dat mâncare mestecată cu gura ta, cu saliva ta

ca să nu se înece mâncând pâine.

Eşti una dintre acele mame

care, atunci când moare propria ta mamă, bunica mea,

tu plângi şi strigi „Copilul meu! Copilul meu!”

De ce plângi, mamă? Copilul tău are ani, iar mama ta are lemnul de nuc ascuns în pod!

De ce plângi pentru mine, mamă, când mama ta moare?

În neamul meu e lege scrisă

ca femeile să nu-şi plângă mamele atunci când plâng copiii.

În neamul nostru e lege în piele

ca femeile să plângă în nisip,

lacrimile să se absoarbă repede.

În sânul familiei, la masa de lemn

Îmi amintesc de lătratul  familiei de hiene

care, după o îndelungă joacă,

la primul miros de sânge şi-a devorat puiul.

Şi mă felicit

pentru învăţăturile din casa rubedeniilor.

În câinimea noastră, devorăm inima, umplem golul cu paie şi tragem blana la loc.

Apoi batem uşor cu palma.

Un cuplu de siberieni este arestat când admiră soarele unui tablou impresionist.

Ea îi aranjează un guler pe care gâtul nu îl mai primeşte.

El se îmbracă în gesturile inutile ei.

Sipetul cu ciorapi cârpiţi şi fotografiile la minut se acuză.

El este condamnat pentru că a fost cândva foarte fericit.

Nalba alba (Ecaterina)

Am sărutat icoanele ca să nu se întristeze bunica mea, Ecaterina.

Era mândră ca un general de brandenburgurile mantalei

să mă vadă în faţa sfinţilor.

Mereu aşeza o masă între mine şi ei,

le umplea cu măceşe, crizanteme, cnâş, sosuri.

Era bine să stea o masă bogată între mine
şi sfinţi.

Din viaţă i-a rămas doar dreptul

de-a fi ea prima

cea care sărută icoana la sfârşitul slujbei.

„Ecaterina, crezi că eşti singura care vrea să aibă crucea ei de sărutat?”

„Marusea, îţi dau crucea mea de tinereţe.

Cu isus răstignit frumos pe ea

doar s-o văd pe bunica mea, Ecaterina, copilul meu Ecaterina cu buzele ţuguiate şi ochii, ochii, ochii larg deschişi.”

Părea îngrijorată că voi săruta picioarele lui Isus singură.

Mai am de sărutat doar o cruce de lemn,