Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Interviu LD

        Ioan Es. Pop

 


La Judecata de Apoi, măcelarii vor fi mai puţin iertaţi?


 


Ioan Es. Pop s-a născut în Maramureş, în primăvara anului 1958. A atras atenţia asupra sa în 1987, când obţinea la Festivalul de Poezie de la Sighetul Marmaţiei Marele Premiu pentru poezie.


Din juriu făceau parte Nicolae Prelipceanu, Marin Sorescu, Laurenţiu Ulici şi Daniel Drăgan, care l-au invitat să citească în cadrul Cenaclului Universitas, care se ţinea
la Bucureşti, condus de criticul şi profesorul Mircea Martin. Discret în peisajul monden literar bucureştean, poezia îi ţine locul, ca un ventriloc care iese din ascunzătoarea secretă a poetului: „în fericirea asta provizorie din/ noiembrie până în martie/ am ajuns să mă bucur că acel învins nu sunt eu însumi/ ci doar eu.  (iarnă cu mircea)”. Dintre volumele sale amintim: Ieudul fără ieşire  (Ed. Cartea Românească), 1994; Podul (Ed. Cartea Românească), 2000; Petrecere de pietoni (Ed. Paralela 45), 2003; Lumile livide (Ed. Institutului Cultural Român), 2004.


 


De curând v-aţi întors din Spania, unde vi s-a înmânat Premiul pentru Poezie Niram Art, pe anul 2009. Cum este receptată poezia dumnevoastră de către publicul spaniol? Vă gândiţi să păşiţi pe tărâmul editorial spaniol? Ce carte aţi alege în acest sens?


Premiul Niram Art a fost în primul rând o intensă investiţie emoţională atât pentru organizatori – revista Niram Art, Galeria de Arte „Nicole Blanco” şi Aso­ciaţia Hispano-Română „Dialog European” –, cât şi pentru cei cărora le-a fost oferit: poetul Claudiu Komartin şi subsemnatul. A fost public mult în seara recitalului nostru şi ştiţi de unde mi-am dat seama că poezia noastră a plăcut? De la încheierea lecturii, petrecută pe la orele 22.45-23.00, şi până pe la unu şi jumătate noaptea, am tot dat autografe, am tot vorbit cu oamenii, am tot schimbat adrese de e-mail, am tot strâns mâini, am tot ciocnit pahare. Cât despre o carte în limba spa­niolă, am semnat în urmă cu câteva luni un contract cu Editura Baile del Sol din Insulele Canare. Anul acesta, probabil că va ieşi. Iar din Tenerife până la Madrid nu sunt decât vreo… 1.700 de kilometri. Titlul cărţii? Uite că am fost neglijent în acest sens şi nu i-am întrebat pe editori ce-au ales.


 


De la debutul în revistă, în jurul vârstei de 21 de ani, la debutul editorial, la Cartea Românească, cu volumul „Ieudul fără ieşire”, în 1994, aţi parcurs un drum întortocheat. Cum v-aţi simţit la debut?


Aveam 36 de ani la debut şi mi-era jenă că sunt aşa de bătrân. În plus, mi-era groază să apar în public la propria lansare, aşa încât pur şi simplu am anunţat că trebuie să plec nevoie-mare în Maramureş şi m-am ascuns într-una dintre nenumăratele taverne din Bucureşti până la trecerea taifunului. A fost încă un motiv pentru care Magdalena Popescu-Bedrosian, directoarea de atunci a Editurii Cartea Românească, a continuat să creadă că Ioan Es. Pop nu există în realitate, că este o născocire a lui Laurenţiu Ulici. Ne-am cunoscut abia după un an de la lansare.


 


Vă consideraţi un poet urban, vă este dor de obiceiurile maramureşene? Cât au contat pentru formarea dumneavoastră ca poet copilăria şi mediul în care aţi crescut?


Nu mă consider nici urban, nici rural sau, luând-o pe dos, mă consider şi rural, şi urban, un ins continuu în discontinuitate, născut la sat în Maramureş, trăitor la oraş în Bucureşti şi dornic să se aşeze, peste ani, într-o comună din Moldova, undeva pe lângă Humuleştii Neamţului. Nu ştiu în ce măsură aceste coordonate s-au strecurat în poezia mea. Şi cred că nici nu trebuie să ştiu.


 


Sunteţi unul dintre scriitorii care îi spri­jină pe poeţii tineri. De-a lungul vieţii, care au fost întâlnirile tânărului scriitor Ioan Es. Pop definitorii pentru formarea sa?


Profesoara mea de română din liceu, Virginia Pogăciaş; profesorul meu din facultate Ion Chiş Ster; colegul meu din aceeaşi facultate Adrian Oţoiu; Teodor Ardelean, actualul director al Bibliotecii „Petre Dulfu” din Baia Mare; Laurenţiu Ulici, directorul revistei Luceafărul în anii imediat postrevoluţionari; criticul Mircea Martin; poetul Cristian Popescu şi întreaga Generaţie Nouăzeci. Eu însumi.


 


În „Istoria critică a literaturii române”, criticul literar şi scriitorul Nicolae Manolescu v-a aşezat în „pandemoniul solar” al poeziei de azi şi de mâine. Cum vă împăcaţi cu aceste recunoaşteri literare?


Domnul Manolescu m-a privilegiat în Istoria sa, de unde ies cu figură de rebel şi protestatar, pe când eu cred că am fost doar un depozitar de eşecuri aproape fără sfârşit. Nu mă iubesc într-atât încât să mă mint că laşitatea mea a fost de fapt curaj, iar tăcerile mele acte de frondă. Sunt mai degrabă un om sufocat de propriile neputinţe şi nu contenesc să mă întreb: la Judecata de Apoi, măcelarii vor fi mai puţin iertaţi decât cei care consumă zilnic din carnea animalelor răpuse de ei? 


 


Care este zona literară în care vă simţiţi cel mai bine: de la zona imaginară la cea reală... până la aceea unde memoria devine o altă literaturizare a întâmplărilor poetului?...


Cel mai bine mă simt în zona literară a Muzeului Literaturii, alături de Ioan Groşan, Ioan Buduca, Ioana Crăciunescu, Ioan Cristescu, Eugen Suciu, Vlad Ciobanu. Din păcate, Zona Literară devine pentru mine tot mai mult Zona Crepusculară, pentru că ziua nu mai pot ajunge pe-acolo.


 


Credeţi în norocul poetic sau valoarea unei cărţi este cea care are ultimul cuvânt de spus?


Un om fără noroc poate deveni un poet norocos. La rându-i, o carte poate avea noroc chiar dacă autorul ei e un poet nenorocos. În mod normal, cea care ar trebui să impună o carte ar fi valoarea. Aveţi impresia că se întâmplă aşa? Sau nu mai ştim, de fapt, ce-i aceea va­loare?


 


„Suntem poate singurii care pot exporta/nefericire pură ca heroina”. Care este rolul fericirii şi ce legătură are ea cu inspiraţia? Dar a nefericirii?


Despre nefericire am tot vorbit şi, într-un fel sau altul, am reuşit s-o aproximez suficient de bine pentru a o socoti, după o vreme, un soi de ecuaţie prenumerică, prematematică relativ simplă, cu o singură necunoscută. Despre fericire, în schimb, nu prea am amintiri. Nefericirea poate fi rememorată pentru că te agaţă de istorie şi se petrece în istorie. Fericirea e ceva supraistoric.


 


Aţi reuşit să aflaţi unde este plasat su­fletul?


Da, dar, dacă v-aş spune unde, cu siguranţă mâine n-ar mai fi acolo. Şi, dragă Andra, ai uitat să mă întrebi despre viitor. Stai, nu mă mai întreba, că răspund deîndată. Viitorul? La ce să-l aştept, când acolo se află ora morţii mele? Sâc!   


 


Andra Rotaru

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul